În materie de lamentaţii, România deţine un patrimoniu impresionant. Dacă s-ar putea cumva – dar nu avem noi norocul ăsta! – ca acesta să fie listat la bursă şi să fie valorizat pozitiv, am fi, pesemne, una dintre cele mai bogate ţări din Europa. Poate chiar din lume. Mult mai mult decît ceea ce visa cîndva un premier – şi anume, (doar) a şaptea putere economică a Europei…
Probabil că există şi efecte pozitive ale lamentaţiilor – nu neapărat în spaţiul public, aici unde lamentaţiile stau, cum se zice în limbaj de specialitate cu privire la TV, „în buclă”. Poate, uneori, într-un sens individual – lamentaţiile funcţionează oarecum terapeutic şi sînt bune în felul în care sînt aşa „descărcările”. Ele au, cred eu, un rost bun în această privinţă, dar cu o singură condiţie: să fie scurte, să nu se lungească prea mult.
Iată una dintre cele mai pregnante lamentaţii: de ce nu am avut şi noi un Havel al nostru? Este o lamentaţie spusă pe multe tonuri, în spaţiul nostru public, politic, mediatic. Am fi putut, dar nu l-am avut. Şi punct. De aici ar fi trebuit să pornim şi, de aici plecînd, ar fi fost util să lăsăm cît mai în spate această lipsă. Doar că nu e comod să construieşti printre ruine sau printre ori alături de fantome ale trecutului; e mai simplu să te uiţi mereu în spate şi să îţi plîngi de milă. Nu e mai „productiv”, e doar mai simplu! Sînt multe specii din aceeaşi naraţiune a lamentaţiei precum cea rezumată mai sus. Şi toate, fie separat, fie în sumă, ne ajută să înţelegem – dacă vrem să face asta, desigur – că nu mai contează acum să tot invocăm ceea ce nu am vrut ori nu am putut să facem în multe rînduri, în trecutul recent sau în cel mai îndepărtat. Încă o dată: dacă vrem să înţelegem!
Simplu spus: lamentaţia închide. Ea este un fel de închisoare soft, o teribilă (şi e cu atît mai teribilă cu cît nu e evidentă) închisoare mentală. Lamentaţia poate juca în mai multe roluri înşelătoare: poate fi scuză, explicaţie, poate funcţiona chiar ca o justificare. Dar, în fond, nu e aşa. O lamentaţie este, în mod fundamental o lamentaţie care este o lamentaţie care este o lamentaţie şi aşa mai departe. Un fel de şarpe nefast care îşi muşcă, parcă la nesfîrşit, singur coada.
Lamentaţia poartă cu sine soi de ferment radical al distrugerii. Sigur – uneori este bine să dărămi; chiar dacă e poate dureros, a dărîma ramîne, în unele cazuri, singura soluţie pentru a (re)clădi. Dar pe lamentaţie, numai pe lamentaţie nu poţi construi nimic. Pe o indignare plîngăcioasă nu stă nimic solid; am putut, de altfel, constata asta şi în cîmp politic, într-o Europă în care curentele „indignate” cresc în popularitate, dar nu produc, în fond şi pentru oameni, nimic altceva decît indignare stearpă. Şi, vai, uneori, cînd sînt reprezentanţii acestor curente ajung „la butoane”, nu doar atît; nu doar indignarea stearpă, ci şi grave probleme suplimentare, nefericire publică, sărăcie, haos. Surse suplimentare, desigur, pentru alte tranşe de indignarea. Doar că, spuneam şi mai sus – indignarea, ea singură, doar ea e numai un şarpe care îşi înghite singur coada…
Nu doar că dărîmă, nu doar că se substituie – fraudulos şi mult inegal – altor termeni şi realităţilor, dar ea, lamentaţia duce uneori cu sine ceva şi mai periculos. Şi anume: ea pare că îşi este suficientă sieşi şi, în acelaşi timp, duce promisiunea unei soluţii. Există mulţi oameni care se lamentează atît de convingător – inclusiv în raport cu sine -, încît ai crede şi ei înşişi pot crede că ştiu care e ieşirea, că ştiu care sînt „uşile” de intrare şi de ieşire din problemele asupra cărora îşi proiectează tirul de lamentaţii. Faceţi un inventar pe un eşantion decent de lamentaţii de acum ceva vreme şi încercaţi să detectaţi urmările constructive, întemeiatoare aşa-zicînd. Veţi putea, cu uşurinţă, constata că soluţiile realiste tind către zero. În fond este atît de simplu: lamentaţia cultivată şi practicată sistematic – ceea ce, adesea, este totuna cu lamentaţia excesivă, hiperinflaţionistă – surclasează sau chiar anulează privirea limpede, gîndirea clară, raţinea decentă şi practică. Este ceva atît de simplu, elementar de simplu încît faptul că ratăm, des, această evidenţă poate fi, în sine, un foarte bun prilej de noi…lamentaţii.
Într-o lume, aşa cum e lumea noastră, cea românească, în care lamentaţia e aproape o lege a vieţii cotidiene – exist, deci mă lamentez! -, un final de text care pune în discuţie chestiunea aceasta (şi care, printre rînduri, pare să aducă şi el cu o lamentaţie despre lamentaţiile în exces) desigur că nu se poate încheia rotund decît cu o lamentaţie: de ce nu am avut şi noi mai mulţi oameni care refuză să se lamenteze? De ce?
