Dialog exclusiv LaPunkt între Liana ALEXANDRU şi Cristian Pătrăşconiu
Cum e şi ce e pentru tine o instanţă mass-media ideală? Cum ar arăta ea? Şi ce ar trebui să conţină, în mod obligatoriu? Nu mă refer la nimic care există sau care a existat la noi pînă acum, ci la ceea ce e, în mintea ta, ca reper sau ca sumă de repere?
Presa chiar trebuie să arate ca un loc al libertății cuvântului, în care cenzura ține de etica jurnalistului, iar măsura cuvântului, de reacția publicului. Un jurnalist e propria lui instanță, nu așteaptă idealul de la alții, de la angajator, de la conducerea sau patronatul instituției pentru care lucrează. Un jurnalist, dacă e integru, e în primul rând față de sine. Nu se minte, nu se preface și nu pretinde bani ca să se prefacă. Cuvântul e o oază nesfârșită de posibilități, de sensuri, poți să-l transformi infinit ca să atingi orice scop vrei tu. Dacă scopul e unul subteran – gândesc ceva, dar spun altceva, pentru că vreau să rezulte un sens anume – atunci cuvântul va fi batjocorit, deci și publicul. Un jurnalist care nu se minte pe sine, nu-i minte nici pe alții. Dacă mă gândesc bine, nici măcar nu ține de domeniu, ci de substanța umană. Un ins care e o lichea ca om, oricât de talentat, de inteligent, de telegenic, etc., e o lichea și ca jurnalist.
Odată, mai demult, am citit un text, cred că un interviu cu tine, în care povesteai cum, la şcoală – pasionată – te jucai de-a televiziunea. Privind de acum către acel moment ludic, a fost, a propos de mass-media, aşa cum te-ai aşteptat să fie? Cum ţi-ai imaginat că va fi? Cum ţi-ar fi plăcut să fie?
Nici nu aveam așteptări pe atunci. Eu am fost educată într-un locprivilegiat. Am terminat Colegiul Unirea din Focșani, un liceu cu tradiție – tocmai a împlinit 150 de ani de la înființare -cu profesori de excepție, buni și ca dascăli, și ca oameni. Oamenii aceștia au ținut pasul cu lumea, cu felul în care ea se schimba atunci, au adecvat cartea, învățătura, la sensul vremurilor. Acum mai bine de 20 de ani noi aveam Internet la liceu, eram singurii din oraș, aveam profesor venit din America să ne predea limba engleză, aveam cerc de debate, trupă de teatru, stație de radio, studio de televiziune; improvizat în laboratorul de informatică, dar făceam știri acolo în 1996! Făceam audiții de muzică clasică cu profii, întâlniri la ceaiuripentru invențiilexicale. Lumea aceea a fost foarte bună cu mine, mi-a dat încredere că mă pot exprima bine în multe feluri, și la olimpiada de română, și la concursul de miss, și la stagiunea de teatru. Când am terminat liceul, așteptările mele erau legate de cum trebuie să arate lumea, nu neapărat televiziunea. Și-acum cred la fel, că rostul nostru e să urmăm sensul lumii, oriunde am lucra, în sistemul de educație sau în mass-media.
A face presă este, de fapt, la modul suprem, un fel de joc pentru tine? A face, mai precis, televiziune…
E un rol care-mi place nespus și pe care țin să-l fac foarte bine dacă tot m-am apucat de el. Eu m-am pregătit să fiu profesor, de asta am urmat filologia, dar m-a atras televiziunea, are ceva miraculos și înspăimântător, în același timp. Cu cât îți depășești spaimele în ea, cu atât devine mai atrăgătoare. Eu sunt un om timid, am avut nevoie de rolul ăsta în viață ca să înving niște frici. Cred că am și o empatie peste medie și am învățat, expunându-mă atâta vreme, să o țin în frâu. Uneori, mă mai ține ea în loc, dar de cele mai multe ori mă ajută să dau curaj celui din fața mea să vorbească. Ca jurnalist de televiziune joci mai ales acest rol, de mediator al dialogului între cel din fața ta și cel din fața ecranului.
Chiar – cum îţi sună formula aceasta „a face televiziune”?
Eu nici nu spun că fac televiziune, decât dacă vreu să epatez. Și nu vreau, pentru că nu mă ajută. Inhibă interocutorul care e tentat să-mi atribuie mai multe calități decât am. Eu lucrez în televiziune, fac știri și prezint. Nu fac televiziune pentru că sunt zone în care nu mă pricep, legate de producție, regie, editare video și lista e lungă. Mai lucrez un pic și la radio, la Digi FM. Am o Tabletă de Memorie, joia, în matinalul colegilor mei, Carmen Constantin și Bogdan Miu, în care vorbesc despre ce era anul trecut fix pe vremea asta. Și iarăși îmi place, pentru că mă joc. Iau vorbele și faptele oamenilor și le pun în contextul timpului și toate se aud cu un înțeles nou. E fain să vezi ce au fost unii și ce au ajuns, ce lucruri rămân în buclă, nu se schimbă, cine se învârte în cerc, cine în jurul altora, cu sens ori degeaba. Acolo și editez un pic benzile audio, doar un pic, nu mă pricep foarte mult, dar cât mă pricep îmi place pentru că eu am început presă cu 4 ani de radio și radioul e o iubire care nu se uită.
Mass-media a comprimat foarte mult timpul în democraţia noastră. Inclusiv timpul ei şi ordinea firească a evoluţiei. Cred că nu aş greşi dacă aş spune că, de mai multe ori, „a ars etapele”, cum se spune. Care au fost, din unghiul tău de vedere, cele mai relevante asemenea „etape” pe care le-ai trăit în mass-media? Nu mă refer la o instituţie de presă anume sau la alta, ci la un pachet mare de sens. La un anume timp al mass-media. Să zicem – o epocă de aur, una de argint, una de bronz, una de platină, una de…
Despre presa scrisă n-am să vorbesc, că nu am experiența asta, dar în privința televiziunii sunt două etape care pentru mine au contat: Prima e PRO. N-am lucrat niciodată la Sârbu și știu oameni care au fost acolo și care spun acum: Cu atât mai bine! Dar eu spun din ce s-a văzut pe sticlă: Pro TV, când a apărut, a fost o explozie! Noi eram liceeni, așa am început noi să facem știri, uitându-ne la Goriță, Esca, Muraru. Ne uitam sedați și seduși!Eu învățam pentru școală și, seara, aveam n-aveam teme, teze, îmi luam pauză numai ca să mă uit la știri. Aveau ștaif, aveau tonus, strălueau. Adunau talente și făceau din oameni zei. Era o frenezie, ne uitam toți la ProTV! Pentru mine ăla a fost Big-Bang-ul în televiziune. O spledoare a formei! O altă revoluție a fost apariția televiziunii de știri. La evoluția ei cred că am și participat; am adus breaking-news-urile, news-alert-urile, conceptele televiziunii de news occidentale și în casele românilor, am inventat din mers formate, cum a fost cel al jurnalului comentat. Îl aveam alături seară de seară pe Emil Hurezeanu, îl provocam cu subiecte, analizam evenimentele importante. Era un imens privilegiu pentru mine ca jurnalist. Aceea a fost o perioadă de glorie pentru presa de televiziune, un canal de news avea laolaltă toți corifeii, cum le spuneam noi: Hurezeanu cu Cristian Tudor Popescu, Cațavencii, Tănase cu Dinescu, Pleșu cu Liiceanu, cu Patapievici. Ideile erau în dialog, ca să parafrazez un titlu tot din trust. Îți plăcea unul, îl detestai pe altul, erau toți acolo, pe același buton de telecomandă, nu trebuia decât să-i aștepți. A fost perioada noastră de aur, revoluția conținutului pe TV, mulți ne-am format un nume ca jurnaliști chiar în preajma acestor oameni.
Cînd poţi avea şi cînd ai avut cele mai multe iluzii sau proiecţii frumoase despre mass-media?
Eu le-am avut mereu, asta mă ține în meserie. Dar atunci, imediat după regretabilul regim de cenzură din epoca Năstase, a fost o demență. Mai întâi în sensul bun, apoi dramatic. Băsescu a dat drumul la câini! Câinii de pază ai democrației au început să latre în toate direcțiile. Toți au prins glas. Se putea să spui orice.Și s-a lătrat atât de mult, încât unii au uitat că trebuie să păzească democrația și au intrat în galeriile subterane.
Ce trebuie sau ce ar trebuie să facă, după părerea ta, mass-media?
Presa trebuie să arate lumea cum e ea din cât mai multe unghiuri ale ei. Să o arate și să o așeze în contexte. Să ia detaliul, cazul particular, exemplul și să indice fenomenul, procesul, schimbarea, etapa socială, istorică. Să arate, deci, și să explice. Eu cred și în rolul educativ al presei. Nu poți să vânturi informație doar ca să te fâțâi la televizor, să împrăștii cerneală, să consumi resurse. Trebuie să ai un sens. Și sensul pe care eu îl dau zi de zi meseriei mele e că ceea ce prezentăm trebuie să pună cumva lumea pe gânduri, să o facă să reflecteze la condițiile sale, la ce îi merge rău și la ce o poate urni din inerții. Dar pentru asta, reflexia trebuie să fie curată, nu o oglindă mânjită.
Şi ce face ea, cu adevărat, la noi?
Păi, la noi presa mânjește mult. Fie cu farduri în exces, intrând în budoarul unor oameni cu fapte complet irelevante, fie direct cu noroi și dejecții, dinspre cei obișnuiți să trăiască așa, ridicându-și statui, glorie, audiențe, aruncând gunoiul lor înspre ceilalți. Am să mă folosesc de o știre a noastră recentă care descrie întocmai acest fenomen. În Zăbrăuți, de zeci de ani, oamenii care locuiesc la bloc aruncă gunoiul pe fereastră. Ei cred că dacă azvârli lăturile afară din casă, înăuntru rămâne curat. Imaginați-vă cum se trăiește acolo, ce atmosferă e când pășești în cloaca aia puturoasă a străzilor pline de resturi menajere. Oamenii ăștia nu sunt puțini și nici nu duc lipsă de solidaritate. Ei toți fac la fel, iar copiii lor cresc cu obișnuința că lumea trebuie cumva să pută. Or nu acesta este nici rostul lumii, nici felul ei.
Mă întorc puţin la o idee de mai înaite: a propos de iluzii despre mass-media. Acum sau în ultimii ani, după o experienţă consistentă cu privire la cum funcţionează cu adevărat – în practică, nu în teorie – mass-media autohtonă, mai poţi avea iluzii? Sau proiecţii frumoase? Sau, dacă mai e cazul, ce fel de speranţe?
Un om care nu se minte găsește resurse să își caute idealul. Și chiar dacă nu-l atinge, se bucură fie și numai pentru că-l zărește în depărtare, pe drum. Am deja cinci ani de când lucrez la RCS-RDS și patru de când am lansat Digi24. L-am construit bucată cu bucată, dintr-o sufragerie cu câțiva oameni, în trustul de presă care a ajuns acum, cu multe televiziuni și radiouri laolaltă. Mă simt foarte atașată afectiv de acest proiect , pentru că am fost primul om care a semnat un contract cu RCS-RDS pentru un nou proiect de televiziune, și pentru că am asistat la consolidarea lui cu mult entuziasm. Știu ce pledoarii le făceam colegilor din presă ca să ni se alăture, câtă rezervă aveau că s-ar mai putea face jurnalism în mod autentic! Și, din mâna de oameni care eram la început, am ajuns acum sute, în echipe formidabile. Munca de televiziune implică un consum energetic uman greu de tradus, dar eu mă luminez când intru zilnic în redacție și văd cu ce oameni lucrez. Calitatea umană e un standard și e primul indiciu al jurnalismului curat, de înaltă ținută. Digi24 a reușit să transmită asta în timp și cu cât vom întoarce mai mult privirile către noi cu atât ne vom apropia de ideal. Nimeni nu credea că se mai poate face jurnalism de investigație adevărat. Noi avem ’’România furată’’ și anchetele colegilor mei au ajuns dosare la DNA. Nimeni nu credea că poți face audiență fără să faci scandal. Noi am arătat cum poate face rating tonul civilizat. Am descoperit oameni noi, tineri inteligenți, care revoluționează domeniile în care muncesc, exemple de reușită prin onestitate pentru orice domeniu, am redescoperit istoria și le-am arătat oamenilor ce a mișcat România înainte. Și facem toate astea sistematic, în campanii de presă, pentru că ne pasă de cum cresc copiii noștri și ce țară le lăsăm când nu mai suntem.
Să acceptăm că mass-media autohtonă – cu unele excepţii, dar foarte puţine – e departe de ceea ce ar fi trebuit (şi de ceea ce, măcar în teorie, ar fi putut) să fie. Unde vezi tu, în istoria recentă a acestei profesii marile puncte nevralgice? Sau, reformulat: care sînt – din interior sau din exterior, dar în relaţie cu mass-media – cele mai mari greşeli care au fost făcute?
Peștele de la cap se strică. Noi am avut după revoluție patroni de presă cu talente diverse, unii au făcut chestii strălucite, au deschis cu adevărat drumuri, alții au cumpărat instituții de presă fix cât să le-nchidă. Dincolo de priceperile lor în a administra media în vremuri schimbătoare chiar și pentru presa mondială, la noi proprietarii de media au avut toți un numitor comun. Au încercat să facă jocurile politice, ca să le iasă jocurile financiare. Unii subtil, alții în mod evident. Marile greșeli sunt, deci, secretul lui Polichinelle. În rest, pentru orice altfel de greșeală, jurnaliștii au găsit soluții individuale. La jocurile politice au rezistat mai greu. Dar eu pot să mărturisesc aici că, în una din cele mai negre perioade pentru mine din presă, am avut un manager care m-a felicitat că nu intru în jocurile lui. Joburile pot fi trecătoare, numai oamenii care cred că altfel nu se poate trăi, fac compromisuri. Eu sunt dintre cei convinși că se poate și altfel.
În perspectivă istorică, în aceea a istoriei ultimilor ani – zece, douăzeci, să zicem…- televiziunea şi mass-media în general, ce anume crezi că a făcut mai degrabă: a educat sau a pervertit şi a dărîmat? A propus repere adevărate sau, făcînd uz de specificul său fabulos, a creat mai degrabă false competenţe, false repere, falşi experţi?
În mod clar a dărâmat. Dar și miturile încep să se dărâme. Noi facem în mod programat acest lucru, încercăm să reabilităm valorile, să repunem în locurile firești reperele care ne civilizează. Nu suntem perfecți, mai greșim, ne cizelăm treaptă cu treaptă, dar asta e singura noastră direcție, mersul onest către lumea civilizată. Facem asta cu convingere și înțelegând mesajul companiei. La un moment dat, canalele românești ajunseseră de neprivit. Iar cineva care distribuia aceste canale s-a gândit că ar fi bine pentru cei care le plătesc să primească și ceva de calitate. Așa a apărut Digi. Nicio filosofie absconsă la mijloc. Televiziunea, și televiziunea de știri mai ales, avea nevoie ca de aer de un canal curat.
Accepţi – şi dacă da, cu ce nuanţe? – că trăim într-o epocă dominată de ceea ce teoreticieni faimoşi ai mass-media au numit „videoputere”?
Nu văd un rău în asta. Acum ceva ani televizorul era ’’ochiul dracului’’, acum și Patriarhia are televiziune. Ce vedem ne definește mai mult decât orice. Chiar și când nu vedem, avem tot reprezentări vizuale ale lucrurilor pe care le auzim, le simțim, le rememorăm. Iar acum, instrumentul acesta de redare video e aproape la îndemâna oricui, a copilului de când e mic și învață cântecele de pe net, până când se angajează și dă interviuri pe Skype într-o altă parte a lumii. Noi avem nevoie de forme ca să turnăm conținutul și teoria mea e că nu poți conduce privirile către un conținut de calitate dacă ce vede omul nu e atrăgător.
Nu legat de videopower neapărat, ci – mai puţin – doar în legătură cu televiziunea: cum scapi tu de televiziune? Cum (poţi să) faci aşa încît să uiţi televiziunea?
Nu-mi trebuie asta, pentru că nu mă simt dominată de ea. Eu lucrez în televiziune și, cunoscând mecanismele, îmi iau de acolo ce-mi trebuie, ce mă pasionează. Sunt agresați de TV cei care aleg un conținut agresiv și se lasă dominați. Dar asta spune lucruri despre cel care face alegerea, nu doar despre furnizor. Opțiunea e la o apăsare de buton distanță, cum se spune. Eu nu am crescut sub stăpânirea televizorului, i-am cunoscut doar magia și asta îmi extrag și acum. Sunt foarte selectivă, arareori mă uit la filme sau divertisment pe TV, pentru asta merg în oraș la cinema sau la spectacole. Dar urmăresc mult știrile la TV pentru că îmi face plăcere să fiu implicată. E meseria mea.
Tu ce părere ai: faptul că există aşa de multe tipuri de discursuri critice – unele, demolatoarea – despre televiziune e şi pentru că aşteptările cu privire la această „dihanie” au fost mult prea mari, nerealist de mari? Vreau să spun, între altele, că, poate, s-a aşteptat prea mult ca televiziunea să facă treaba politicienilor, a justiţiei, a ONG-urilor, a oamenilor de afaceri?
Așa e, dar hai să ne uităm în sens invers. Televiziunile au fost niște caracatițe care și-au întins tentaculele în instituțiile statului prin oameni anume trimiși să facă jocuri. Instituțiile de presă au fost complice cu faptele îndoielnice ale celor din instituțiilor de stat, pe unele chiar le-au pus la cale, pe altele le-au încurajat. Presa, cu ceva excepții chiar notabile de rezistență, a fost un imens imperiu de carton de jur împrejurul sistemului putred.
Legat tot de condiţia – problematică – a televiziunii în societate: ce e, după tine, mai realist de aşteptat de la aceasta – să facă mai degrabă agenda publică sau să facă doar o agendă mediatică?
Asta e greu de delimitat pentru că profilul televiziunilor și al furnizorilor de conținut video e foarte diferit. Noi, în redacție,construim agenda cu aceste două repere care să ne trimită către orizontul de modernizare pe care ni-l dorim: ce trebuie să înțelegem din istoria noastră și care sunt întâmplările relevante ale prezentului.
Despre ce e sau despre ce crezi tu că este televiziunea cu adevărat: despre ea însăşi (şi lumea pe care o poate produce) sau despre realitate?
Când televiziunea e despre ea însăși, nu e de fapt despre nimic. Cutia goală oferită cu pampon drept cadou. Când angajații televiziunii devin personaje în povești care nu sunt reale, care sunt special inventate pentru rating, făcând spectatorii să lăcrimeze, să se revolte, să iasă în stradă, asta nu e realitate, e manipulare! Poți face rating storcând lacrimi, poți aduna o căruță de bani manipulând, dar nu e presă asta, e maculatură video. Noi știm rețetele astea și greu nu e să le facem. Greu e să întorcem publicul din inerția de a se lăsa purtat în astfel de manipulări.
Cînd privim la televizor, putem să spunem, citîndu-l pe Milan Kundera, că „viaţa e în altă parte”?
Am încredere că am depășit etapa aceea. Poate și faptul că sunt părinte îmi reînnoiește speranța. Iar eu sunt părintele care lucrează într-un loc ce le arată oamenilor că se poate să privească la TV fără să mai fie mințiți.
În Vest sînt, la noi – foarte puţin, mai degrabă cu caracter experimental: şi anume, cursuri de „media literacy”, de alfabetizare mass-media. Ar fi necesar aşa ceva? Ai face aşa ceva? Ai vorbi, dincolo de camere, oamenilor, tinerilor, elevilor, studenţilor despre cum se face televiziunea (iarăşi formula aceasta!!!), despre cum se „bobinează” o ştire, despre limitele unei dezbateri la TV, despre cum să privim la TV, despre realitate-şi efectul de realitate, şamd?
Dacă aș avea timp, aș face și asta. În fond, m-am pregătit câțiva ani ca să fiu profesor. Dar am mereu un al doilea job, acasă, cu fetița mea, și e un job la care nu am cum să renunț. Dar am foști, actuali colegi care predau cursuri de jurnalism și mă bucură că și ei fac asta, nu doar aceia pentru care jurnalismul e o tichie de mărgăritar.
De fapt, legat de ceea ce întrebam imediat mai înainte, o întrebare directă, cu toată simpatia şi empatia: cum îţi vei apăra minunea ta de copil de partea nocivă care vine dinspre televiziune?
Eu nu mi-am ferit copilul de televizor pentru că nu i l-am deschis în exces, deci mi s-a părut aiurea să exagerez în direcția cealaltă. Televizorul există, mami lucrează la televizor, copiii sunt fascinați de orice fac părinții. Ea e fascinată acum la 3 ani și de muzică și de dans. Încercăm niște cursuri de balet, iar într-o vacanță la Viena a descoperit opera. De atunci mergem aproape săptămânal la operă. Nu i-aș interzice clipurile video cu muzică, dansuri, spectacole. S-ar putea să avem mai târziu o surpriză frumoasă din asta J
