Interviu Dragoş Paul ALIGICĂ: Realitatea, faptele şi corectitudinea politică

Dialog Cristian Pătrăşconiu- DRAGOŞ PAUL ALIGICĂ.

Dragos, tu ai la descrierea ta de profil de pe Facebook un indicator care înseală multă lume: Liceul Silvic din Brăneşti. Cei care au răbdare şi curiozitate să ştie cu adevărat unde eşti şi ce faci vor putea descoperi pe net, din puţine click-uri că, stînd de ani buni în capitala SUA, eşti înşurubat la vîrful vîrfului în mediul academic de acolo.  Ce ai fi fost dacă nu ai fi plecat din România?

Cred că am mai spus asta cititorilor tăi, într-un dialog precedent. Aşa că mă repet: sunt publicist prin vocație. Fapt e însă că nu am putut să-mi câștig existența din publicistică în țara mea și că a trebuit să mă ocup de chestii academice în emigrație. Dar eu sunt publicist de limba română prin vocație. Sau cel puţin aşa am ajuns să cred. N-am putut să-mi găsesc un loc în publicistică în țară unde aș fi vrut -şi am şi încercat- să construiesc instituțional în mass media, nu doar să scriu – și atunci am înțeles că trebuie să emigrez. Îmi cîştig existenţa predând şi făcând cercetare la interfaţa dintre ştiinţele sociale aplicate şi filosofie. Iniţial, asta a fost doar plasa mea de siguranţă, cînd credeam că voi putea face publicistică românească şi cariera academică era doar o modalitate de a-mi asigura independenţa. Din plasă de siguranţă, s-a transformat, sub forţa împrejurărilor, în altceva.

Pe de alta parte, descrierea de pe facebook nu minte pentru că, aşa cum se spune, „la bază”, eu sunt pădurar, absolvent al LSB.

De fapt, ai fi putut să nu pleci de aici? Ai luat în calcul şi această variantă?

Desigur. De fapt, a rămâne – şi apoi a mă întoarce- a fost prima mea opţiune. Nu am vrut să părăsesc România.  Am încercat mai multe proiecte în România, chiar și pendulând ani buni între Occident  și țară. Tot ceea ce am încercat în țară în acest sens a eșuat.  Publicistica mea pură și simplă, în care depind doar de mine și de cititori, e singurul lucru care a fost viabil în acest sens în România. Instituționalmente nu am reușit nimic. Am fost obligat, forţat aşadar de împrejurări să părăsesc ţara şi să mă integrez lumii academice occidentale. Eu nu am însă trăsăturile standard ale universitarului pe stil nou. Nu am autosuficienţa ignoranţei care se ignoră pe sine în hiperspecializare, nu am afinităţile ideologice cerute sau entuziasmul sistemului de status. Sper, cred, că am simţul ridicolului. Am văzut şi am trăit prea multe ca să mă îmbăt cu apa rece.

Din cauzele de mai sus nu sunt întotdeauna cu totul confortabil cu mediul general în care trebuie să funcţionez. Din fericire sunt asociat acolo cu o ramură academică, cu un curent intelectual oarecum excentric evoluţiei dominante în lumea universitară occidentală – cu o minoritate care nu e încântată de birocratizarea universităţii şi rezistă  corectitudinii politice, transformării lumii academice din ştiinţele sociale şi umaniste în ceea ce vedem cu toţii că se transformă sub ochii noştri.

Nu trebuie să le spui tu, zic eu din start: ai fost colaborator direct şi foarte apropiat al Nobelului din 2009 pentru Economie, ai multe cărţi în limba engleză şi eşti, dintre toţi românii din întreaga lumea care au legătură cu ştiinţele sociale, unul dintre cei mai bine plasaţi.

Este poate adevărat, dar asta nu schimbă lucrurile. Eu sunt prin vocaţie publicist de limbă română. Am lucrat însă, este corect, şi continui să lucrez, în proximitatea mai multor şefi de şcoli de gândire şi programe de cercetare din ştiinţele sociale, unii laureaţi multipli, inclusiv cu premii Nobel. Dar iau asta ca pe un fapt al vieţii, nu ca pe o validare de bonitate personală absolută. Înţeleg prea bine, tocmai datorită acestei proximităţi, propria valoare şi limitele ei. De asemenea, înţeleg valoarea şi limitele tuturor ierarhiilor academice contemporane şi a eforturilor uneori comice, alteori deprimante ce produc aspiraţii şi o zbatere profundă în mulţi dintre contemporanii mei care îşi caută cariera sau identitatea sau mântuirea în „munca cu cartea” şi „descoperirea ştiinţifică”.  Avînd şansa să văd de aproape ce înseamnă nişte minţi şi caractere academice stelare, sunt mai puţin impresionabil de agitaţia, posturile, ierarhiile,  făcătura şi arivismul parveniţilor intelectual care vor „să ajungă” şi „să fie” fără să înţeleagă prea bine ce vor să fie şi unde vor să ajungă. În plus, repet: sunt plasat acolo, în Occident, în dizidenţa intelectuală, în minoritatea care încearcă mai bine sau mai rău să reziste tăvălugului  şi care din acestă cauză nu e foarte populară între majoritarii de gen.

Nu te provoc să vorbeşti neapărat despre tine – deşi eşti, pesemne, cel mai bun studiu de caz şi în această privinţă – dar, la nivel de principii, reguli, strategii: ce înseamnă, obligatoriu, să fii competitiv acolo, la vîrf? Şi unde au loc „jocurile” cele mai importante? Ce ar fi, să zicem, o Liga I, o Liga II şamdd?

Înţeleg întrebarea şi înţeleg bine sistemul şi înţeleg bine de unde vii cu întrebarea şi care e miza ei. Evident că aş putea formula un răspuns sau o explicaţie fără să contest asumpţiile. Dar eu de obicei fac un efort conştient şi sistematic să evit să mă identific cu aceşti termeni, să evit să fiu luat de val şi să încep să mă dau în spectacol sau să-mi modelez viaţa pe calapoadele competiţiei academice sau intelectuale.  Am trăit şi văzut prea multe, soarta a vrut să vin tardiv – cînd eram deja format intelectual – şi dintr-un univers prea special, ca să mă aşez la această masă academică occidentală fără rezerve mentale. E prea tîrziu şi oarecum anapoda pentru mine ca să îmbrăţisez acest spirit juvenil de competiţie carieristă.

În plus, mentorii mei, figurile intelectuale de la care mă revendic sau mai bine zis care îmi modelează identitatea, familia mea spirituală, ca să zic aşa, cei care prin prezenţa lor în viaţa mea au devenit rădăcinile şi reperele mele tacite, sunt oameni ca Nicolae Steinhardt, Athanase Negoiţă, Cătălin Naum, Matei Calinescu, Nicolas Spulber, oameni cărora nu le-am pune întrebarea respectivă. Nu l-am fi întrebat pe Matei Călinescu, cum e să fii competitiv la vîrf. Nu mă pot compara cu ei, desigur, dar încerc să dau un reper în conversaţia noastră asupra acestui punct.

Să lăsăm altora, mult mai dedicaţi competiţiei, ierarhiei şi catehismului succesului şi mult mai bine plasaţi decât mine la vîrful ierarhiei contemporane intelectual-politice globale, să explice şi să promoveze aceste lucruri.

Ești la distanţă de România; distanţă fizică, în primul rînd. Ce beneficii aduce această distanţă perspectivei pe care o formulezi, uneori mai des, cu privire la ceea ce se întîmplă aici?

Perspectiva mea asupra României nu ştiu cît beneficiază de distanţă dar include în mod sigur, în mod deliberat o componentă de distanţare comparativă metodologică. Se întîmplă că citesc Witold Gombrowicz acum, cînd îmi pui întrebările astea. Găsesc în Jurnalul lui Witold Gombrowicz nenumărate pasaje cu al căror spirit este greu să nu te identifici şi tentaţia parafrazei este atît de mare că nu mă pot abţine.  Schimb doar numele ţării.  În rest punctul meu de divergenţă cu majoritatea cercetătorilor sociali şi reformiştilor români şi aşadar diferenţa specifică poziţiei mele, sunt ambele perfect redate de următoarea observaţie a lui Gombrowicz:

„Diferenţa dintre ei şi mine constă în aceea că ei ar vrea mai întîi să redescopere realitatea românească …. .şi după aceea abia să se creeze un nou tip de români – maturi.  Această nouă Românie, după ce va fi fost redescoperită şi definită, îşi va crea oamenii proprii. După mine trebuie început însă cu omul, cu individul şi voi spune şi mai mult: dezvoltarea României poate fi doar opera acelor oameni care au depăşit România din ei înşişi. Spui că România ta este înapoiată, imatură? Bine. Dar în acest caz prima ta sarcina este să te eliberezi de influenţa ei constrîngătoare. Ca om eşti la fel de bun ca un englez sau un francez. Când eşti român sau paraguayan valorezi mai puţin. Simte-te deci un om, plasează-te mai sus decît această Românie subdezvoltată, nu îngădui ca mediul şi modul de gândire românesc să te copleşească. Dar tocmai această imaturitate le impune cuvinţelul: “noi”. Ei mai sunt încă în faza gregară, faza proprie României şi nu sunt în stare să iasă din ea. “Eu” este pentru ei prea independent, prea liber. Ei sunt noi. Sunt România. Şi fiind România, cum pot să o urnească din loc? S-au împotmolit cu ea în istorie. Amin.”

Ce se poate face mai bine pentru România de la distanţă?

Nu pot vorbi decît despre mine în această privinţă.  Am încercat ca în ciuda absenţei unei baze instituţionale şi publicistice în ţară să particip publicistic – comentator de întîmpinare şi formare de opinie – la marile dezbateri şi incidente ale vieţii publice din ultimii ani.  Am încercat să am o modestă contribuţie la conturarea unor evoluţii şi soluţii pozitive în anumite momente – nu atît prin influenţa asupra publicului larg – nu am acces la el, cât mai ales asupra formatorilor de opinie. (Ei alcătuiesc în mod covîrşitor restrînsul meu public cititor curent). Atît am putut face de la distanţă. Poate că am făcut-o mai bine sau mai eficient decît dacă aş fi fost în ţară. Fiind independent –financiar şi social- de încrengătura de interese din ţară, vocea mea a fost poate un pic mai credibilă. Sau oricum mai puţin vulnerabilă calomniilor la care au fost supuşi toţi acei care spuneau cam tot ce spuneam şi eu, dar fiind în ţară, nu au putut scapă împroşcării cu mizerie.

De ce e așa de complicat să faci, aici, la noi, publicistică solidă? Eu am răspunsul meu – dar nu e, desigur, și răspunsul tău.

Păi isihasmul însuşi are nevoie de o bază instituţională, de un regim instituţional minim şi de o infrastructură intelectuală. Cum să faci publicistică solidă în România când baza instituţională este aşa cum este.?!  Cînd infrastructura este de fapt paravan sau butaforie. Am un mare, un imens respect pentru cei care fiind în ţară au rămas în picioare pînă la capăt făcînd maximum posibil în condiţiile date. Condiţii instituţionale atroce. Mă întrebi: de ce e așa de complicat să faci, aici, la noi, publicistică solidă. Păi iată: nu vezi!? Astea sunt condiţiile instituţionale şi ăştia sunt premianţii şi premiaţii jurnalismului românesc, evaluatorii şi evaluaţii,  liderii profesiunii şi meritorii ei. Şi atunci despre ce vorbim aici?! E un miracol numărul relativ mare de oameni de calitate rămaşi cu încăpăţînare în peisaj. Tenacitatea lor este o sursă de imens respect şi afecţiune din partea mea.

De fapt, de ce e complicat, de pare că e imposibil să faci lucruri solide, în bine, în această ţară?  Aceasta era direcţia mare către care bătea și întrebarea mea precedentă…

Uite, tocmai am văzut pe internet o chestie care mi-a  plăcut. O fi scoasă din context, o fi reală, ce altă semnificaţie poate să aibă în contextul ei, nu ştiu… O dau şi eu mai departe, în interpretarea mea. Statusul era ăsta pe facebook: “ „Ce înseamnă pericole? l-am întrebat. Mi-a spus: Toți ăștia”. Gellu Naum….”

Aşa şi eu cu întrebarea ta:

„-De ce e complicat, de pare că e imposibil să faci lucruri solide, în bine, în această țară?

-Toți ăștia.”

Dar, privind tot din poziţia în care eşti tu plasat, pentru ce este rău ori pentru rele din Occident – inclusiv din Occidentul academic – simţi că România (şi, desigur, mai ales, oamenii de aici, elitele sale) au o apetenţă specială? Altfel spus: că au un fel de înclinaţie naturală mai degrabă să copieze răul care vine de acolo decît modelele bune, pozitive, solid-întemeiatoare? 

Nu. Nu cred asta. România şi românii aşa cum îi vedem azi sunt rezultatul unui lung proces social care a inclus 400 de ani de colonialism otoman -despoţie orientală-  şi 300 de ani de invazii, şicane şi presiuni moscovite –despoţie orientală. La care se adaugă un experiment recent de distrugere şi inginerie socială modernă ce a inclus lichidarea fizică a elitelor şi leaderilor naturali plus 50 de ani de dictatură totalitară bazată pe contra-selecţie vizînd crearea „omului  nou”. Ce trebuie să vedem de fapt întîi e partea plină a paharului: atît de multe familii, comunităţi, indivizi au rămas totuşi în picioare.  O oarecare coloană vertebrală de caracter şi cu standarde rezistă în această populaţie. Pe mine asta mă miră: de unde apar şi tot apar după fiecare generaţie oamenii ăştia care au o înclinaţie să copieze şi să se identifice cu civilizaţia şi lumea civilizată?! Care au o anumită vocaţie a standardelor şi decenţei. De unde apetenţa asta pentru un model uman şi civilizaţional într-o minoritate de români în ciuda contextului şi factorilor istorici constrîngători?! Ceilalţi -“toţi ăştia”- sunt uşor explicabili – sunt o funcţie socială naturală a condiţiilor adverse şi contra-selecţiei. Dar ei, minoritatea perenă ce dă continuitate, linie de rezistenţă  şi coloană vertebrală proiectului social-politic modern numit “România”, rezilienţa şi persistenţa acestei pături sociale care reuşeşte să se reproducă şi reinventeze la fiecare generaţie este o cu totul altă poveste…

Particularizez, pentru că e aproape inevitabil: sîntem vulnerabili în mod aparte la diversele forme de gîndire “corectă politic” (gîndire care dă forme anume de practică – social, academic, politică, economic! ), aşa cum, pe scară tot mai largă, par să fie mai toate ţările din Vest? 

În ultimii 20 de ani am avut şansa să urmăresc pe viu, pas cu pas, ca într-un imens laborator istoric, un fenomen fascinant: difuziunea socială şi răspîndirea corectitudinii politice în ţara, limba şi cultura mea natale. La marginea spaţiului occidental, în proces de integrare în el, un întreg univers social şi cultural a fost penetrat încet-încet de acestă epidemie orwelliană. Am avut privilegiul să cunosc fenomenul atît la origine, în epicentrul său (lumea intelectual-academică americană) cît şi în spaţiul receptorului difuziunii – discursul public din ţara mea. Am urmărit totul, am învăţat să discern reţelele şi mecanismele de difuzie. Cunosc cu precizie aproape predictivă reacţiile, modul de operare şi patternurile de gîndire şi comportamentale ale celor atinşi de această patologie.

De ce spun asta? Pentru a sublinia că reacţiile şi poziţiile mele privind problema au o natură mai degrabă clinică, nu ideologică; mai degrabă observaţional-profesională decât personal-morală. De ce ţin să precizez asta?  Pentru că vreau să fac o afirmaţie constatativă: încă nu am întîlnit o minte românească de primă mînă care să-i fi căzut victimă sau care să se complacă dogmatismului şi servilismului şablonard corect politic. Nu am văzut, nu cunosc.

Da, modelul civilizaţional occidental nu e asaltat doar de haosul şi despoţiile orientale. Da, există ceva putred în însăşi evoluţia recentă a sistemului occidental. Da, corectitudinea politică se răspîndeşte şi în România. Dar este interesant că în cazul nostru ia forma fie a oportunismului pur şi simplu (“accesare fonduri”, “carieră europeană”, etc) sau a unei revolte a mediocrităţii împotriva a ceva ce mediocritatea identifică drept “elita intelectuală”.

Deci exista totusi  o apetenta pentru a copia ceva rau din occident, iar cazul corectitudinii politice e o ilustratie foarte buna.

Nu neg asta. Dar dacă ne referim strict la fenomenul corectitudinii politice, repet: la noi în mod cert momentan e un fenomen al mediocrităţii şi aspiraţiilor identitare şi de parvenire socială. Să ne gîndim ce vor figurile astea comentatoare (care tot atacă “elitele intelectuale” de ani de zile în numele unor idei şi perspective noi – aşa cred ele) şi care tot insistă să tot interpreteze variaţii pe acelaşi set de teme corecte politic?! Ce pot şi ce vor ele să spună interesant, util, sau cel puţin nonşablonard atât timp cît nici măcar nu au conştiinţa sau imaginaţia că se învîrt în acelaşi borcan al şabloanelor corectitudinii politice şi ale Discursului Oficial Agreat? Adevărat: să vezi dincolo de borcanul în care te învîrţi e un efort de imaginaţie extraordinar cînd nu eşti dotat nici cu bun- simţul comun al realităţii imediate şi cînd pînza de fumuri, concepte, aspiraţii şi emoţii identitare induse mediatic şi care alcătuiesc armătura ta intelectuală depăşte mult capacitatea de control sau penertare a intelectului tău…

Vezi, mă obligi să fiu mai precis în acestă discuţie pentru că nu putem vorbi despre fenomen în general fără a evoca minimal faţeta sa socio-psihologică. Vorbim acum de o clasă mică şi difuză asociată la noi cu răspîndirea discursului şi acţiunii corecte politic. Încerarcă să îi analizezi urmărind un experiment natural în plină desfăşurare: evoluţiile recente obligă -aşa cum ai observat- pe purtătorii de corectitudine politică să se confrunte într-un mod fără precedent cu realitatea empirică ce mai nou se contrapune brutal universului ideologic-doctrinar în care sunt obişnuiţi să opereze în comoditatea indusă mediatic şi cultural prin reţele de propagandă. E ca o legea a gravitaţiei sociale, dacă vrei. Nu te poţi abate indefinit şi nepedepsit prea multă vreme de la legile demografice, economice sau sociale ce definesc ordinea şi dinamica socială. Să urmărim în perioada ce vine modul în care reacţionează cei atinşi de corectitudine politică cînd realitatea arată incoerenţa şi absurdul poziţiilor lor. Să încerci să o faci cu calm şi fărp indignare, deşi recunosc că este greu uneori.

Să observăm cu atenţie rezultatele acestui test: cel mai interesant lucru este modul în care oamenii aceştia acceptă să trăiască în disonanţă cognitivă mediatic-generată continuu, într-o stare de schizofrenie indusă ideologic. Să îi privim: avem o evidenţă masivă numai în ultima vreme… Să ne uităm la ei cum nici măcar acum, după toate cele întîmplate, nu încearcă să îşi ajusteze minimal sistemul cognitiv şi atitudinal. Nu. Se agaţă de orice fir de pai care le permite (în mintea lor) să supravieţuiască în lumea artefactuală indusă mediatic de autorităţile epistemice şi mediatice asupra cărora au căpătat o fixaţie. Să mai observăm ceva: în majoritatea cazurilor problema lor NU este (a) una de informare sau (b) una de capacitate de procesare a informaţiei (Nu e nimic deosebit de greu să înţelegi, de pildă, că nu poţi avea în acelaşi timp şi stat social şi graniţe deschise). În majoritatea cazurilor este vorba de ceva legat de aspiraţiile identitare şi de o anumită dorinţă de afirmare, de o nelinişte şi nesiguranţă identitară bazate pe o anumită imaturitate care îmbrăţişează formula de-a gata şi revalidată zilnic în mass- media oferită de corectitudinea politică.

Dedici corectitudinii politice multe reactii si comentarii, esti in mod regulat tinta polemica a celor care cu stiinta sau nu se fac purtatorii de cuvant ai ei in spatiul romanesc.

Am să mă repet. Găsesc în Jurnalul lui Witold Gombrowicz nenumărate pasaje cu al căror spirit este greu să nu te identifici: „Un nivel îngrozitor… Ce se poate face ca Universităţile să înceteze cu fabricarea de ciurucuri, să nu mai strice atît de cumplit atmosfera în lumea noastră civilizată? În jur se înghesuie tot mai multi tineri cretini de fabricaţie universitară, spălati chimic de inteligenţa lor naturală… începe să fie mare îmbulzeală de studenţi care stiu doar ce li se vîră în cap şi care… au pierdut imponderabile cum ar fi caracterul, raţiunea, poezia, farmecul. Urîţenia ordinară a acestora… începe să facă ravagii… Îmi place să-i scot din sărite pe aceşti prostănaci inestetici sau să-i zăpăcesc… Mă amuz stîrnind neîncrederea lor primitiv-ţărănească…”

Citindu-l pe Gombrowicz, întrebarea care se degajă este: de ce? Pentru ce şi de ce această tentaţie, această slăbiciune de a te pune mereu şi mereu la mintea prostănacilor? De ce această formă de amuzament bazată pe specularea tîmpeniei native sau cultivate a gloatelor, turmelor de spirite „independente”, “creative” cu spoială cool şi cutting edge occidentală şi lecturi la zi de pe internetul progresist? De ce această slăbiciune? Şi, mai ales, de ce tocmai acum cînd noua revoluţie tehnologică dă proştilor cu sau fără diplomă şi pretenţii academic-progresist-occidentalizante atît de multe resurse de a ne invada spaţiul virtual şi mental? De ce acest joc? De ce această aproape zilnică rutină? Răspunsul cred că l-a dat tot Gombrowicz: „O sâcâii ca să nu se năpustească asupra mea – aşa se exprimase el cîndva – căci pretindea că Prostia e un animal excepţional care nu poate să te muşte cînd o tragi de coadă”.

„Prostia e un animal exceptional care nu poate să te muşte cînd o tragi de coadă”. Şi asta ţine de cea mai bună explicaţie. Şi pentru noi înşine. Şi pentru cei care întreabă. Ce faci aici, Aligică? Trag prostia de coadă, Prietene, trag Prostia de coadă.

Dinspre România, am putea opune acestor oferte de, cum să le zic, rele practice, ceva fundamental solid, ceva tonic, ceva “întru adevăr”? Nu ştiu – un tip anume de memorie, o experienţă crucială pe care am trăit-o, ceva de acest gen? Opunem, déjà?

Secole de colonialism otoman, secole de supravieţuire în proximitatea toxică a monstruozităţii despotic-ţarist-bolşevic-totalitare moscovite, plus 50 de ani de experiment social comunist pe viu, fără anestezie în secolul 20, pe fundalul a două încercări de încorporare în “spaţiul vital” germanic. E ceva. Nu avem noi capacitatea să articulăm nici măcar o zecime din toată acestă experienţă şi lecţiile sale, dată fiind materia primă pe care ne-a oferit-o istoria.

L-ai invocat mai înainte pe N. Steinhardt, între alţii. Nu o faci des – deşi a jucat un rol important în decvenirea ta. Ne (mai) ajută azi gîndirea şi exemplul personal al acestui om, cu operă şi destin ieşite din comun? Ne ajută să înţelegem Părintele Steinhardt, să înfruntăm şi, poate, să reclădim o lume care părea – nu mai departe de acum două decenii – că intrase pe un făgaş normal şi ireversibil, dar care acum e într-o adîncă şi încă departe de final criză de identitate?

Am să fac referire la un citat şi un comentariu mai vechi. Spune Nicolae Steinhardt: „Minciuna. Aceasta este boala noastră fatală, nu cancerul… Ea e flagelul… Ea ne va duce la schizofrenie generală. Într-atîta ne-am obişnuit cu ea, încît nici nu o mai simţim, am integrat-o. Dar ne sapă dinăuntru, ne distruge… Ne vlăguieşte. Şi e molipsitoare. Se transmite mai uşor ca SIDA. Trăim pe două planuri potrivnice, în cele din urmă nu se poate să nu ajungem la cele mai grave forme de pshihoza”.

Am trăit mulţi dintre noi sub minciuna şi psihoza comunistă, la care se referea Steinhardt mai sus. Acum, cînd credeam cu „cealaltă parte a vieţii noastre” că vom putea în sfîrşit să respirăm, iată că trebuie să ne confruntăm cu marea minciună a imperiului global al corectitudinii politice, cu universul orwelian în plină expansiune al progresismului scăpat de sub controlul raţiunii şi bunului simţ. Acesta a fost destinul generaţiilor noastre. Să navigăm şi să încercăm să supravieţuim cu conştiinţa teafară oceanului toxic de minciuni, propagandă, jumătăţi de adevăruri, distorisiuni, manipulari ale acestor două avataruri sau întrupări ale statismului stîngist de secol. Dublate mai nou de ameninţarea noilor forme de despotism şi totalitarism oriental.

Nicolae Steinhardt este un exemplu că se poate supravieţui cu conştiinţa teafără chiar şi în condiţii extreme, atroce. Ne ajută să înfruntăm. Ne ajută să supravieţuim. Nu ştiu însă dacă ne ajută să reclădim. Probabil că pînă la urmă îi cerem totuşi prea mult. Şi cerem prea mult şi de la noi înşine formulînd problema în aceşti termeni. Generaţia noastră, ca şi a lui Steinhardt are sarcina să ţină lumina, flacăra aprinse. Să nu le lase să fie stinse. Este sarcina celor ce vor veni după noi – nu a noastră – să reclădească.

Ce se întîmplă Dragoş, de fapt, cu lumea aceasta? De ce pare că a intrat într-o spirală a unor sensuri bizare, cînd nu a unor non-sensuri în serie? Ce e de făcut?

Nu ştiu cum să răspund la aceste întrebări. Iarăşi sunt nevoit să mă repet. Îmi vine în minte şi construiesc o parafrază pornind de la doi mari gînditori ai secolului 20 în domeniul ştiinţei politice şi administraţiei publice: Aaron Wildavsky şi Vincent Ostrom. Ce spun ei? Parafraza: “Cînd un experiment social (o politică publică, o măsură legislativă, un demers administrativ) X care este menit să aibă efectul Y are – odata pus în practică – efectul contrar, non-Y, vine un moment în care, constatînd cu luciditate şi responsabilitate că realitatea este şi devine din ce în ce mai mult non-Y în loc să devină Y, te opreşti şi îţi pui întrebarea onestă dacă nu cumva ceva e în neregulă fie cu principiul, fie cu designul, fie cu implementarea şi execuţia experimentului sau intervenţiei sociale respective. Nu are rost să insişti cu mai mult X şi tot mai mult X şi mai elaborat X, în ideea că nu se poate să nu obţii Y, cînd vezi bine că de fapt obţii contrariul…..”.

Desigur, Wildavsky şi Ostrom (în ale căror instituţii am avut privilegiul să-mi formez bruma de înţelegere pe care o am în domeniu, la Hudson Institute, respectiv Indiana University) se refereau la experimentul comunist. Dar e evident că ideea se aplică şi altor domenii, politici şi măsuri legislative şi administrative.

La care mai adaug şi eu, de la mine. Cînd fenomenul notat mai sus se întîmplă, nu are rost să îi acuzi pe cei care îţi atrag atenţia că e posibil ca ceva să fie în neregulă în principiu, design sau implementare, să îi insulţi, să îi agresezi, să încerci să îi decredibilizezi etc. Cu atît mai mult dacă sunt oameni care susţin acelaşi scop Y şi care încearcă să îţi atragă atenţia că mijloacele X prin care vrei atingerea scopului dezirabil şi laudabil comun, nu sunt probabil cele mai adecvate atingerii lui. Faci un imens deserviciu cauzei Y dacă îi acuzi pe cei care îţi spun că poate X nu e chiar mijlocul optim, sunt totuna, o apă şi un pământ cu non-Y. E ilogic, nedrept şi esenţialmente neconstructiv şi disfuncţional.

Şi un corolariu la cele de mai sus: asta nu e o observaţie semantică, filosofică, hermeneutică sau speculativă. E o constatare simplă. NU există un deserviciu mai mare adus unei cauze juste, corecte şi dezirabile decît apărarea sau implementarea ei cu naivitate, irealism şi incompetenţă.

Dixi et salvavi animam meam.