Povestea lui Alberoni şi Manzoni

« De la Colosseumul din Roma, la Turnul din Pisa și Muzeul de Arheologie din Napoli, mii de turiști merg în fiecare an să le vadă. Însă, acum într-un sat mic italian, s-a deschis și un muzeu unic în lume. Acesta se numește Museo Della Merda ( Muzeul Excrementelor). Instituția este descrisă ca o „facilitate dedicată studiului fecalelor umane și animale”. Mai mult de atât, Museo Della Merda se dorește a fi „o agenție pentru schimbare” care adăpostește „documente și informații despre excremente în cultura, tehnologie și istorie”. Muzeul își mai propune, de asemenea, să arate „cât de utile sunt excrementele în viata de zi cu zi”. Museo Della Merda se află în satul Castelbosco din provincia Piacenza și a fost fondat de fermierul Gianantonio Locatelli din satul Castelbosco care a dorit să utilizeze 100 000 de kilograme de excremente produse de animalele lui într-un mod cât mai util. Muzeul se poate vizita doar în weekend » (Libertatea,30aprilie2015).

 

O istorie culturală della merda nu poate să ignore două personaje de origine italienă, explicînd astfel necesitatea istorică a apariţiei unui asemenea muzeu tocmai în Peninsulă. Între Alberoni şi Piero Manzoni există destule alte episoade blasfemice, comice, deşucheate, epopeice, fruste, galante, hidoase, insultătoare, jucăuşe, licenţioase, mercantile, nostalgice, oripilante, pornografice, ridicole, scabroase. Aristofan, Iuvenal, Marţial, Aretino, Boccaccio, Mozart, Cambronne, Hasek, Hrabal, Kundera, John Barth, Sergio Pitol sînt pe listă. Dar nimic nu pare să întreacă importanţa celor doi italieni pentru o istorie della merda. E suficient să citim cîteva pagini din Saint-Simon ca să ne convingem. Şi să adaugăm alte cîteva pagini dintr-o istorie a artei contemporane.

Povestind întîmplările semnficative petrecute în anul 1706, Saint-Simon insistă asupra figurii Domnului deVendôme, pe care îl portretizează în tuşe groase, pe măsura personajului. Înfumurat, încăpăţînat, îndrăzneţ, grosolan, înzestrat cu o vivace inteligenţă naturală, curtean abil, soldat neglijent, suferind de o lene monstruoasă ce era să-i pună viaţa în pericol de mai multe ori pe cîmpul de luptă, mîncău straşnic, murdar, atins de o vanitate fără limite, el ne interesează pentru următorul obicei descris de Saint-Simon : „Cînd era cu oastea, se trezea destul de tîrziu, se aşeza pe scaunul găurit, îşi scria scrisorile şi dădea ordinele pentru dimineaţa stînd deasupra. Cei care aveau treabă cu el, adică ofiţerii generali şi oamenii de seamă, atunci trebuiau să-l caute ca să-i vorbească. Îşi obişnuise armata cu această purtare neruşinată. Tot atunci, mînca bine, adesea împreună cu două trei persoane din cele mai apropiate, se uşura în acelaşi timp, mîncînd, ascultînd sau dînd ordine; şi întotdeauna, cu o mulţime de spectatori în picioare. Să-mi fie îngăduite aceste ruşinoase amănunte, dacă vrem să-l cunoaştem bine. Dădea mult din el; cînd ligheanul se umplea de nu mai avea loc, era tras de sub el şi trecut pe sub nasul tuturor celor de faţă ca să poată fi golit, iar aceasta se petrecea, adesea, de mai multe ori. În zilele cînd era bărbierit, acelaşi lighean, în care tocmai se uşurase, era folosit pentru bărbierit. După părerea lui, aceasta însemna să ai obiceiuri simple, vrednice de Romanii din primele timpuri, prin care era condamnat fastul inutil de la alţii”. Cu toate că Domnul de Vendôme, fiu al unui bastard al lui Henric al IV-lea, nu e deloc un personaj anodin al unei istorii della merda, pentru noi e mult mai important italianul Alberoni, ce avea să-şi construiască o formidabilă carieră în Franţa tocmai graţie sprijinului său. Saint-Simon ne explică cum au ajuns să se cunoască cei doi : Ducele de Parma avea de rezolvat o seamă de probleme cu Domnul de Vendôme şi l-a trimis ca emisar pe episcopul de Parma, care a fost surprins văzîndu-l pe acesta pe scaunul găurit şi „încă şi mai mirat văzîndu-l că se ridică, la mijlocul discuţiei, şi se şterge la fund în faţa lui”. Episcopul s-a întors de îndată la Parma şi a refuzat să mai servească drept trimis pe lîngă un asemenea bădăran. Însă, cum lucrurile nu fuseseră clarificate, Ducele a hotărît să-i încredinţeze importanta misiune de mesager lui Alberoni, fiul unui grădinar, devenit între timp abate. Alberoni n-a ezitat deloc şi a recurs la o stratagemă genială, care îl transformă în protagonistul istoriei noastre. În timp ce Domnul de Vendôme stătea pe scaunul lui cu gaură, l-a înveselit cu tot felul de glume şi l-a copleşit cu elogii. Deloc impresionat, dar binedispus de umorul italianului, „Vendôme s-a purtat cu el aşa cum se purtase şi cu episcopul : s-a şters la fund în faţa lui”. Nu luase însă în calcul viclenia fiului de grădinar : „Văzîndu-l, Alberoni strigă : O, culo di angelo ! şi s-a repezit să-l sărute. Nimic nu l-a făcut să-şi rezolve treburile mai bine decît această dezgustătoare bufonerie”.

Tot la o bufonerie recurge şi celălalt personaj principal al istoriei noastre, Piero Manzoni. În mai 1961, pe cînd avea doar 27 de ani, acest artist teribilist, elegant şi stilat, fiul unui conte, el însuşi Conte Meroni Manzoni di Chiosca e Poggiolo, fabrică 90 de cutiuţe, fiecare cîntărind cîte 30 de grame, pe care scrie în italiană, franceză, engleză şi germană : Merda d’artista, Merde d’artiste, Artist’s shit, Künstlerscheiβe. Pretinde că în ele s-ar afla merda provenit din propria-i producţie, însă, fiindcă nimeni nu s-a încumetat să-i verifice spusele, putem să-l credem sau să ne îndoim. E mai puţin important ce se găseşte în interior, contează eticheta. Manzoni moare în 1963, la doar 29 de ani, în urma unui infarct. Nu mai apucă să se bucure de celebritatea mondială dobîndită de cutiuţele sale, aflate astăzi în colecţiile celor mai mari muzee de artă contemporană. Şi nici de preţurile pentru care acestea sînt vîndute la diverse licitaţii: 124 000 de euro în 2007, 97 250 de lire sterline în 2008….

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *