Polirom publică, de ceva vreme, cărţi de mărturii la firul ierbii din şi despre lumi care sînt, din diverse motive (cele mai multe, de ordin politic) aşa zicînd „încinse”; încins putînd înseamna, în multe cazuri, şi închise. E o literatură aparte aceasta – personală, dar şi cu perspectivă inclusă; la firul ierbii, dar şi cu suficiente note care spune mai mult decît un adevăr individual despre aceste zone.
Deocamdată, semnalez mai jos, pe scurt, unul dintre aceste titluri – şi el, ca şi altele, adunate sub colecţia „Hexagon” a editurii mai sus menţionate.
Asma Abdelkarim e născută în Tunisia, dar o bună parte din viaţă şi-a petrecut-o la Beirut, în Liban. E, de altfel, şi absolventă a univeristăţii Saint-Joseph din Beirut (precum şi absolventă de Sorbona) şi, de asemenea, e traducătoare şi jurnalistă specializată în Orientul Mijlociu. „Povesteşte-mi despre Beirut” se cheamă cartea pe care a scris-o despre nu doar şederea, ci şi tipul de cunoaştere pe care l-a dovîndit despre Liban. Ceea ce este, cred, imposibil de ignorat în timpul şi după lectura cărţii este faptul că avem de-a face, în mod evident, cu un tip de cunoaştere în care iubirea este un element crucial.
Libanul este o ţară pe care Asma Abdelkarim o iubeşte şi în care iubeşte; iubind, ajunge la sine. „Iubesc acest Liban haotic şi înduioşător. Cedrul lui maiestuos care se înaltă în mijlocul scumpului drapel roşu cu alb. Bucatele, mezze-lele şi toate specialităţile lui. Serbările şi harababura lui. Pacea şi războiul lui. Creştinii şi musulmanii lui. Ateii şi agnosticii lui. Barurile şi localurile lui de noapte. Bisericile şi moscheile lui. Achrafieh şi Dahiyeh. Toate contrastele lui care fac ca acest petic de pămînt să fie Liban.”
Sub această declaraţie stă, de altfel, întreaga carte – exotică şi cuminte, pasională şi analitică, curajoasă şi prudentă, tinerească şi cu perspectivă înaltă, tandră şi sălbatică.
Încă o dată, iubind această ţară şi iubind acolo, autoarea ajunge la sine. Şi pleacă din „ţara iasomiei” – fiindcă felul său de iubire este sufocat de marile legi ale politicii. Iubirea, şi nici memoria, nu dispar. Libanul rămăne o mare iubire, iar Beiturul – „preaiubitul meu, refugiul meu, coconul şi mîndria mea”.
Să presupunem că, în raportarea la acest teritoriu, privirea occidentală este necruţător presetată să vadă ceea ce vrea şi ceea ce poată să vadă. Există undeva în carte un pasaj, foarte interesant, pe care îmi placeă să îl iau nu neapărat ca pe un avertisment, ci mai mult ca pe o invitaţie la reflecţie. Iată: „Libanul este, desigur, primitor, dar nici toate cărţile de pe pămînt, nici toate teoriile despre relaţiile internaţionale nu sunt de ajuns pentru a-l înţelege dacă nu eşti modest şi sincer cînd porneşti la întîlnirea cu el. Nu e matematică, nu e ceva abstract.”