Romantic,distrat, încurcă-lume, luptându-se cu propria lui timiditate, aruncat de destin în cele mai stranii şi bizare aventuri, cu aerul de lungan al unui nou Monsieur Hulot, Pierre Richard a definit, cu fiecare rol şi cu fiecare film, o artă ce combină gagul şi duioşia. Niciodată caustic, niciodată tentat de jocurile sadice ale lui Louis de Funès, Pierre Richard este mai aproape de tandreţea comică a lui Bourvil sau Fernandel. Se află în partiturile sale un îndemn la rebeliune în numele visării, o revoltă ce face apel la excentricitate, în lupta cu mecanismul implacabil al lumii din jurul său.
Această gramatică a comicului subversiv este vizibilă în satira teribilă din “ Le jouet”- ziaristul ce este cumpărat pe post de jucărie de fiul unic şi nefericit al lui miliardar devine emblema chapliniană a unui univers în care oamenii sunt rotiţe inanimate, ce se pot trafica asemenea unor obiecte. Preşedintele ( un Michel Bouquet memorabil prin sadismul său politicos) este stăpânul absolut al acestui imperiu de automate. Ordinea sa meticuloasă este ruinată de apariţia acestui visător ce ia în serios jocul ca formă de rebeliune. Jucăria readuce, în acest teritoriu de manechine miliardare, spontaneitatea, adevărul şi candoarea.
Pentru fiul Preşedintelui, Jucăria este cel care deschide poarta spre o altă realitate. Gagul devine un instrument de reiniţiere în umanitate.
Pierre Richard se transformă, o dată cu “Marele Blond”, în alter egou-ul involuntar al unui redutabil agent secret. Parodia pune în mişcare un mecanism al citatului cultural şi al complicităţii. În intriga ce-l opune deţinătorilor din umbră ai secretelor, violonistul distrat are ca unică armă inocenţa cu care traversează câmpul minat, presărat cu capcane.
Ascultat, examinat, iscodit, temut, Marele Blond trezeşte la viaţă obiecte, cucereşte, cu farmecul său involuntar, pe enigmatica Mireille Darc, evadează spre tărâmuri braziliene, ducând mai departe flamura sa donchişotescă.
Cât despre timiditate, ea poate fi vindecată, atunci când profesorul de încredere este competentul Aldo Maccione. Peripeţiile din “ Je suis timide mais je me soigne”, reunesc burlescul şi savoarea romantică. Feminitatea îndepărtată este atinsă, în cele din urmă, atunci când totul părea pierdut.
Căci fanteziile comice ale lui Pierre Richard sunt elogiul acestei vitalităţi excentrice care nu poate fi domolite. Jocurile lui Pierre Richard sunt asemenea unor zmeie înălţate spre cer, cu generozitate burlescă şi şarm galic.( Ioan Stanomir)
