“ La mariée était en noir” este aşezat de François Truffaut sub semnul lui Hitchcock. Emblema acestui omagiu deliberat şi îndrăgostit este muzica nervoasă şi obsesivă a lui Bernard Herrmann, în care se poate recunoaşte frazarea din capodoperele Maestrului. Fuziunea dintre melopee şi imaginea în culori tari, decupată de Raoul Coutard, operatorul lui Godard din anii de frenezie creatoare, ţine de miracol. Iar în miezul acestui miracol de logică demonică se află dragostea care arde şi devine ură implacabilă.
S-a spus că din acest exerciţiu al lui Truffaut se desprinde şi Tarantino, cu al său “ Kill Bill”. Desigur, Jeanne Moreau, cea pe care Truffaut o distribuie în rolul de Erinie, nu are nimic din furia Umei Thurman. Îngheţată şi disperată, Jeanne Moreau este efigia de meduză a unei iubiri închinate morţii. Drumul meticulos al răzbunarii, răzbunare menită să dea sens unui destin grotesc şi ininteligibil, este şi un drum al metamorfozei. Din mireasa în alb a iubirii pure şi melodramatice nu mai rămâne nimic. Femeia se reinventează, cu fiecare dintre episoadele ce se succed, ca actriţa ce joacă o partitură fantasmatică adecvată fiecărei dintre victimele sale. Umbra soţului împuşcat din greşeală pe treptele bisericii se estompează. Ceea ce se naşte este o viaţă punctată de măşti, ceea ce se conturează este un joc al aparenţelor şi al răzbunării.
Filmul lui Truffaut este cu mult mai mult decât succesiunea de momente în care o dreptate de Vechi Testament, crudă, se săvârşeşte, în cele mai diverse decoruri.Taina explorată, în cadre elaborate şi rapide, de către imaginea cinematografică este taina durerii din care se iveşte forţa de disimulare pe care o întruchipează,luciferic, Jeanne Moreau, aflată la apogeul carierei sale. În rolul de amantă sau în cel de institutoare ataşantă, în vecinătatea unui ratat compulsiv înfricoşat de femei sau a unui jouisseur amoral, răzbunătoarea se confundă cu mediul în care se mişcă şi are eleganţa ucigaşă a unui prădător. Monomania muzicală, ( acel suav concert pentru mandolină a lui Vivaldi) este indiciul despărţirii de umanitatea comună.Drumul închinat memoriei celui care nu mai este devine poarta către infern.
Stilizată şi abisală, ceremonia asasinatelor culminează cu o decadentă şi somptuoasă regie în care Jeanne Moreau apare în deghizamentul antic al unei Diane săgetătoare. Fergus, un Charles Denner fascinant prin neliniştea erotică, este pictorul- cavaleur, atras irepresibil de feminitatea glacială şi enigmatica care i se refuză. Geniul lui Truffaut combină registre artistice şi cronologice iar thrillerul este magma din care se iveşte mitul, cu cortegiul său de bacante şi de virgine.
În închisoare, acolo unde ajunge spre a –şi desăvârşi opera de artă a propriei sale răzbunări/ metamorfoze, Jeanne Moreau are trăsăturile aspre şi întunecate ale fiinţelor danteşti. Cuţitul cu care îl injunghie pe cel din urmă asasin închide în lucirea sa de cristal un destin care ajunge la căpătul său. Negrul miresei o învăluie, ca într-un foc de sacrificiu ritual. (Ioan Stanomir)
