Domnul lipsea, se dusese pentru un moment la consulul rusesc. Interiorul palatului era plin cu boieri şi chiar cu oameni din popor, toţi lăcrămând. În salonul cel mare de primire erau toţi adjutanţii şi ştab-ofiţerii cu mâinile încrucişate, plângând. În cabinetul lui Vodă, doamna
Profiriţa Blaremberg, sora Domnului, Mariţica spătăreasa (mai în urmă doamna Bibescu) cumnată-sa, Eliza lui beizadea Scarlat Ghica, nepoată-sa, leşinate; altele în isterism; servitoarele alergând cu odicoloane şi bumbacuri aprinse să le deştepte; mai încolo bagajele împachetate, careta lui Vodă cu opt cai de poştă trasă la scară, aşteptând pe Domn.
În fine, iată şi Domnul. De la capul scării şi până să urce treptele palatului au trebuit să facă o jumătate de oră. Poporul înţesat pe trepte şi în genunchi îi săruta mâinile, alţii hainele, strigând „unde ne laşi, părintele nostru?“.
În fine, răzbind în salon, ne-au găsit pe toţi cu lacrămile pe obraz.
— Ce plângeţi, ne zice, nu vă e ruşine? Lăsaţi, vor vedea ei pe cine au perdut.
Apoi, văzând ţipete în dreapta, răcnete în stânga, au perdut oarecum cumpătul şi, în loc de a ne zice „rămâneţi sănătoşi“, ne-a zis: „Ei copiii mei! călătorie bună!“ Şi nu au putut să mai exprime nici un cuvânt, că îl îneca lacrămile.
Amintirile colonelului Lăcusteanu
Text integral, editat după manuscris, cu o introducere de Ion Filitti, note de Radu Crutzescu şi un comentariu istoric de Ioan C. Filitti
Humanitas, 2015
Scena au fost îndoită decât cea descrisă mai sus, până să se urce în caretă. În sfârşit, au luat pe Costache Cornescu alături şi au plecat, luând drumul Braşovului.
Eu, întorcându- mă acasă, m-au apucat un parapon şi am plâns astfel cum nu am plâns după tatăl meu! În zadar mă consola nevasta şi mumă-mea, căci eram inconsolabil!
Alexandru Ghica! Au fost cel după urmă Domn cu inima de adevărat român şi părintele românilor.
