La romani, sintagmahomo novus îl desemna pe cel ales pentru prima oară în Senat ori în funcţia de consul. Termenul a dobândit cu vremea şi o nuanţă peiorativă, deoarece marca diferenţa faţă de familiile ilustre, din pătura nobiles. În lumea de azi, o lume fără memorie, care-şi detestă cu fanatism trecutul, toţi suntem, într-un fel sau altul, homines novi.
În afara câtorva nostalgici ai lumii apuse, omenirea se vede pe sine mai ales proiectată în viitor. A contribuit la această banalitate (fireşte că suntem proiectaţi spre viitor, altminteri am fi deja morţi!) utopia comunistă, ca de altfel toate ideologiile totalitare. Indiferent că sunt de dreapta sau de stânga, proiectul lor fundamental constă în crearea omului nou – omul viitorului. Obsesia actuală pentru gadget-uri din ce în ce mai noi, practica renunţării la obiecte perfect funcţionale (telefoane, computere, iPad-uri, televizoare, ba chiar şi maşini) în numele modei este simptomul cel mai evident al sucombării raţiunii în faţa fricii de trecut. Răul vine din urmă, pe când fericirea se află întotdeauna înainte! Lenin, Stalin şi ucenicii infernali ai „viitorului de aur al omenirii” au de ce să jubileze.
De această invazie de viitorime peste bietele noastre fiinţe te poţi apăra întrun singur fel: cultivând interesul pentru tot ce nu e „nou”. M-am amuzat să inventariez care sunt cele mai vechi lucruri – de la îmbrăcăminte la obiecte de uz personal – pe care le am. N-am pus la socoteală cărţile, pentru că ele constituie un capitol aparte. După analize, anamneze şi eliminări treptate, am identificat două. Unul este o vestă fără nasturi şi fără mâneci, en coeur, marca Gap. Culoarea dominantă este albastrul închis, care alcătuieşte un fel de „chenar” la capătul de jos, la umeri şi în jurul gâtului. Fundalul are aceeaşi nuanţă. Modelele – în galben, roşu, verde, cenuşiu deschis şi cenuşiu închis – sunt eclectice: romburi, capete stilizate de săgeţi, v-uri, linii punctiforme, şi au o prospeţime cromatică seducătoare. Accentuez cuvântul prospeţime pentru că el are două sensuri: pe de-o parte, faptul că „design”-ul nu s-a învechit deloc (de-aceea îi şi spun „vesta Jaguar”, prin comparaţie cu linia veşnic actuală a celebrei maşini, indiferent de anul de fabricaţie), iar pe de alta, pentru că, în ciuda spălărilor repetate, vesta pare (dacă n-o priveşti foarte atent!) nou-nouţă.
De fiecare dată când o îmbrac, îmi vine să exclam bătrâneşte, aşa cum îl auzeam pe bunicul meu când scotea din dulap hainele de sărbătoare pe care le avea încă din anii ’30. „Ehei, dacă s-ar mai face şi astăzi astfel de materiale…” Hainele bunicului meu aveau, atunci, peste treizeci de ani. Vesta mea din bumbac sută la sută are doar douăzeci şi patru şi e un cadou primit – împreună cu o cămaşă roşie, relativ intactă şi ea – în vara lui 1991, de 4 iulie, la Washington, de la Mary Sladek. Mă întreb cum a supravieţuit celor câteva mutări, frecventelor raiduri prin dulapuri, întru neobosită epurare a tot ce a rămas… prea strâmt, şi legendarenervantului obicei al casei de a dona numai lucruri încă în stare foarte bună. N-am nicio explicaţie pentru faptul că „s-au dus” nenumărate cămăşi, duzini de pantaloni, plutoane de pantofi, câteva paltoane şi pardesie, dar vesta sobru-multicoloră a rămas…
Mai mult de-atât: nu numai că e purtabilă, dar eticheta care-i indică mărimea continuă să mă uimească: e un L standard, deşi eu între timp am ajuns – dacă obiectul de îmbrăcăminte îmi place mult şi n-am de ales – la XL, ori, ca să mă simt cu adevărat comod, la XXL… Vechimea spune ceva şi despre comerţul mondial: a fost produsă înainte de epoca made in China. Ca un fel de frondă târzie şi neştiută, ea continuă să-mi arate că provine din „Philippines” şi mă avertizează că trebuie spălată cu apă rece, în maşină cu detergenţi fără clor şi că se calcă la temperatură mică. Mă îndoiesc că aceste instrucţiuni au fost respectate vreodată. Şi totuşi, vesta îşi joacă în continuare, cu demnitate, rolul pentru care a fost creată, mulându-se prietenos pe un trunchi ce nu se mai ridică demult la înălţimea aşteptărilor…
Campionul vechimii e însă un alt obiect: ultima cutie de capse, de o mie de – cum să le spun? – „unităţi”, dintr-un „bax” mult mai mare, în care se aflau, iniţial, alte treizeci, identice. În total, treizeci de mii de capse, dintre care am folosit – când? de ce? pentru ce? – douăzeci şi nouă de mii. Ţin bine minte împrejurările în care am devenit stăpânul cutiei şi al capsatorului adiacent (frumos, suplu, nichelat, plăcut la atingere): înaintea începerii clasei a VI-a, adică în anul 1967, când tata ne-a adus, aşa cum făcea periodic, fratelui meu şi mie, o geantă plină ochi cu caiete, creioane, radiere, carneţele, dosare cu şine şi, iată, cutia cu capse şi capsatorul. Mi le-am adjudecat imediat (dreptul fratelui mai mare!), le-am stocat cu grijă, iar după o vreme am uitat de ele.
Cum au rezistat şi ce s-o fi întâmplat cu ele vreme de vreo treizeci de ani, nu ştiu. Le-am descoperit, oarecum şocat, prin 1997, pe biroul fiului meu, într-una din puţinele împrejurări în care-i verificam temele. Observându-mi uimirea, mi-a spus: „Le am de la buni”. Dar cum de le-a păstrat mama şi cum de nu s-au pierdut odată cu multe, incomparabil mai preţioase, obiecte legate de copilăria mea, nu ştiu. Fără prea multe negocieri, i le-am confiscat, promiţându-i în schimb un capsator mai mare şi mai solid. Şi „automat”, pe deasupra. (M-am ţinut de cuvânt: ca dovadă, atunci când fiul meu s-a mutat în propriul lui apartament, am văzut că, deşi mutilat, cu plăcuţa roşie căzută şi cu nichelul zgâriat, capsatorul rămăsese într-unul din sertarele biroului pe care, de asemenea, îl încrustase nemilos cu diverse lame, foarfece şi cutter-e.)
Alte „proprietăţi” atât de vechi nu mai am. Probabil, subconştient, miam dat seama că în epoca noastră, de „consumism” frenetic, e inutil să te mai ataşezi de obiecte. Sunt atât de multe şi de diverse, încât nu mai distingi între ele. În plus, se strică, se învechesc, se decolorează, se rup ori se destramă repede. Pe cât creşte nesimţirea lumii, pe atât se fragilizează ustensilele. Nimic nu mai e de neînlocuit – după ce am constatat pe propria piele că primii înlocuibili suntem chiar noi: nu mai suntem indispensabili nici măcar în propria noastră viaţă…
Mai e şi dezavantajul că azi poţi obţine, fără efort prea mare, orice şi oricând. Cam în aceeaşi vară toridă washingtoniană când am primit vesta Gap, mă aflam într-o librărie din Georgetown. Baletam împleticit, uluit, copleşit, aproape tremurând de emoţie, printre rafturile de cărţi şi mesele pe care erau depozitate mii şi mii de CD-uri (tocmai începuseră să cucerească piaţa). Fără să-mi dau seama, aproape m-am izbit de un faimos intelectual american, pe care-l cunoscusem de curând. Mi-am arătat încântarea faţă de paradisul în care nimerisem. Mi-a spus că el locuieşte „cu un etaj mai sus de paradis”, în chiar casa la al cărei parter se afla fascinanta librărie cu program non-stop. „Da, e minunat”, mi-a spus. „Dar şi trist. Cobor treptele şi pot găsi orice CD, orice concert, în orice interpretare, şi la unu sau două noaptea. Asta însă nu compensează pierderea esenţială: şi anume, tensiunea şi plăcerea aşteptării. Faptul că-ţi poţi satisface oricând orice dorinţă, nu e un lucru bun. O să vezi, cărţile şi CD-urile au să fie în curând accesibile şi în ţara ta. Şi-o să te bucuri nestingherit de ele. Dar n-ai să fii mai fericit. Fericit ai fost atunci când ai aşteptat. Şi când, poate, nici n-ai primit ceea ce-ţi doreai.”
Articol reprodus, cu acordul autorului, din revista Romania literară.
