In the heart of the sea

Pe 12 august 1819, vasul-balenieră cu trei catarge Essex (238 de tone, echipat cum se cuvine și carenat cu plăci de cupru), cu un echipaj de 21 de oameni, între care căpitanul, secundul și un ofițer, ridica ancora din insula americană Nantucket. Misiunea lor era, ca pentru toate balenierele ieșite la vânătoare, pe ocean, să umple butoaiele din cală cu uleiul prețios. La întoarcere, armatorii care-l comercializau urmau să plătească pe fiecare, din echipaj, în procente fixate. Au navigat de-a lungul coastei estice a Americii, au înconjurat Capul Horn și au ieșit din Atlantic în Pacific, departe, în căutarea unei zone cu turme de cetacee. Având slabe succese pescărești, pe 20 noiembrie 1820, aflați la peste 2800 km vest de Insulele Galapagos și la 70 km de Ecuator, Essex a dat peste un grup de cașaloți și s-a lansat în vânătoare. În mod absolut inexplicabil, un exemplar de dimensiuni impresionante a atacat furios corabia, avariindu-i iremediabil prova și chila. Vasul s-a scufundat în 10 minute, atât cât să permită echipajului să lase la apă două bărci (căpitanul era deja într-una, la vânătoare) și să salveze ceva apă și provizii. Începea o tragică epopee, înscrisă în paradigma cunoscută a supraviețuirii umane în condiții extreme. Cele trei bărci au navigat în derivă prin mijlocul Pacificului peste nouăzeci de zile, cu rații infime de hrană, în căutarea unei salvări care n-a venit decât foarte târziu. Una din ele s-a pierdut (eșuase pe o insuliță pustie, unde toți au sfârșit fără speranță), celelalte două au îndurat singurătatea, furtunile, setea, foamea, disperarea și resemnarea, sub soarele arzător de deasupra oceanului. Mulți au murit de epuizare, câțiva au fost mâncați de proprii tovarăși, adesea prin tragere la sorți. Pe 18 februarie 1821, barca secundului și a încă doi camarazi rămași a fost salvată de o balenieră engleză aflată, ca și Essex, odinioară, la vânătoare. Pe 23 februarie, o altă balenieră, americană, a găsit cealaltă barcă, plutind fără țintă. În ea se aflau alte două schelete vii: căpitanul George Pollard și un marinar, care sugeau măduva din oasele unui camarad. Peisajul din barcă, punctat de oase și sânge, i-a îngrozit pe salvatori. Cinci oameni, așadar, mai rămăseseră din fostul echipaj de pe Essex. Au fost duși în portul chilian Valparaiso și, după refacere, au revenit în Nantucket, în august. Legenda lor începuse deja să circule, cu tot cu actele de eroism și de oroare. Pe ea s-a bazat Herman Melville, când a scris romanul Moby Dick, după ce el însuși navigase, timp îndelungat, și căpătase o parte din experiența nautică necesară. Două relatări oficiale ale aventurii au circulat, în epocă, cea a secundului Owen Chase, transmisă și consemnată imediat după evenimente, și cea a marinarului Thomas Nickerson, descoperită mai târziu.

Între altele, cartea lui Nathaniel Philbrick, In the heart of the sea. The tragedy of the Whaleship Essex (apărută în SUA, în 2000, tradusă și la noi, de curând, de Sorin Șerb), a analizat, cu documentele pe masă, evenimentele din 1821 și a primit National Book Award. Regizorul Ron Howard (cel care a făcut A Beautiful Mind) și scenaristul Charles Leavitt (autorul lui K-PAX) au produs, pe baza ei, filmul omonim din 2015, cu o distribuție excelentă (Chris Hemsworth, Cillian Murphy, Brendan Gleeson, Benjamin Walker, Ben Whishaw). Adaptarea cinematografică a docu-dramei lui Philbrick a vrut să surprindă în imagini toată carnația evenimentului și să ne confrunte cu detaliile semnificative care au însoțit lupta dintre omul ambițios, imprevizibilitatea oceanului și demonicul monstru marin: dedesubturi ale comerțului cu ulei de balenă, în Nantucket; tensiunea dintre căpitan și secund; acțiunea plină de adrenalină a harponării și a urmării prăzii, în largul mării; mizerabila treabă a căsăpirii unei balene și a topirii grăsimii, în cuptorul de pe vas; anduranța zilelor de plutire în derivă, după scufundarea corabiei. Subțirimea scenariului, tipologia destul de convențională și condensarea extremă a secvențelor n-au lăsat prea mult loc unei pătrunderi adânci ”în inima mării”. Tratată cumva în fugă, pentru efecte rapide și succes asigurat, povestea din film nu reușește decât să sugereze dramatismul din carte. În ciuda structurii metanarative (conceput ca o confesiune a unuia dintre supraviețuitori, fostul mus Thomas Nickerson, făcută în fața tânărului scriitor Herman Melville, venit să adune material pentru viitorul roman), filmul nu capătă substanța intelectuală scontată. Întâlnirea dintre un Melville minor, dispus să cumpere mărturii, și un Nickerson îmbătrânit, alcoolic, depresiv, trăind printre machete și lumânări din seu de balenă, nu are dimensiunile psihologice și estetice ale unei confruntări epice originare. E vorba mai degrabă de o mizanscenă simplistă, comercială, cu replici banale, previzibile, la fel ca și reacțiile interlocutorilor. Nici episoadele supraviețuirii în bărci nu sunt atât de autentice încât să trezească empatie. Suferințele naufragiaților de pe Essex meritau un machiaj mai pronunțat și câteva secvențe mai relevante, mai naturaliste. Iarăși, s-a trecut destul de hollywoodian peste, foarte puțin dincolo de nivelul sugestiei minimale. Reclama unui film care s-a vrut o ilustrare a unei întâmplări reale, cu atâtea ramificații dramatice, a creat ceva așteptări. Nu prea au fost satisfăcute, pentru un ochi mai pretențios, ceea ce nu s-a întâmplat, din fericire, în omoloage precum Moby Dick (producția Hallmark din 1998, cu Patrick Stewart și Gregory Peck) sau Master and Commander. The Far Side of the World (în regia lui Peter Weir, din 2013).

Trebuie să recunosc, însă, că, în pofida unei artificialități tehnice întrevăzute (culorile, de pildă, mi s-au părut, în mare parte, adăugate digital, iar nu preluate din cadre naturale), efectele speciale au dat rezultate, în unele secvențe, și au mai salvat, cât de cât, scăpările transpunerii cinematografice. Plecarea din Nantucket, cu întinderea pânzelor și blocarea strategică a unei vele; trecerea prin furtună, asezonată de disputa dintre autoritatea înnăscută (secundul) și cea pretinsă (căpitanul); atacul balenei (prelungit, antifactual, și după scufundarea vasului, cu vădita intenție de a crea o parabolă a confruntării permanente dintre om și natură);  debarcarea din corabia în flăcări, pe jumătate scufundată. Muzica (Roque Baños) a avut și ea aportul ei. Dar cele câteva injecții de adrenalină administrate privitorului pasionat din sala de cinema n-au copleșit senzațiile ambigui din restul filmului. Poate că am făcut și greșeala să citesc cartea lui Philbrick înainte și să am așteptările trezite de epopeea lui Melville (filmul sfârșește, de altfel, frumos, cu celebra frază ”Call me Ishmael…”).

Pentru delectare, completări și eventuale păreri contrare, pelicula lui Howard merită văzută. După spectacolul ei imposibil de neglijat, vom reciti, poate, cu alți ochi pe Moby Dick, capodopera literaturii americane și universale.

Fotografii:

1. Coperta traducerii în română a cărții lui Nathaniel Philbrick.

2. Imagine din filmul In the heart of the sea (www.cinemagia.ro)

3. Pagina de frontispiciu a primei ediții din Moby Dick a lui Herman Melville (commons.wikimedia.org)