Declaraţia comună catolică-ortodoxă, 7 decembrie 1965

La 7 decembrie 1965, în acelaşi timp, este citită Declaraţia comună catolică-ortodoxă în Catedrala Sfântul Petru din Roma şi în Catedrala Sfântul Gheorghe din Constantinopol. Conducătorii spirituali ai Bisericii Romei şi Bisericii Constantinopolului „regretă şi ridică din memoria şi din sânul Bisericii sentinţele de excomunicare” şi „doresc ca să fie uitate”. Prin acest gest, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagora I-ul doresc să înlăture toate momentele istorice care au „adâncit” ruptura dintre Occidentul latin şi Orientul ortodox. Fără a se preocupa de probleme de ordin teologic, aceştia vor să dea uitării excomunicările din anul 1054, cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi la 1204, prozelitismul latin din Balcani de-a lungul secolului XIX, în definitiv, toate faptele care nu îşi au fundamentul în „vestea cea bună” pe care trebuie să o dea Biserica lui Hristos. În acelaşi timp, cei doi conducători spirituali sunt conştienţi că acest gest este doar un început pentru ajungerea la comuniunea deplină dintre cele două Biserici caracterizate de tradiţii diferite.

Declaraţia comună catolică-ortodoxă

1. Pătrunşi de recunoştinţă către Dumnezeu pentru favoarea pe care, în îndurarea Sa, le-a făcut-o de a se întâlni frăţeşte în Locurile Sfinte – unde, prin moartea şi învierea Domnului Iisus, a fost desăvârşit misterul salvării noastre şi, prin revărsarea Sfântului Duh, a luat naştere Biserica – Papa Paul al Vl-lea şi Patriarhul Athenagoras I-ul n-au pierdut din vedere planul pe care l-au conceput începând de atunci, fiecare pentru comunitatea sa, de a nu omite nimic din gesturile care inspiră caritatea şi care pot uşura dezvoltarea raporturilor fraterne inaugurate astfel între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă din Constantinopol. Ei sunt hotărâţi să răspundă astfel chemării harului divin care conduce astăzi Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă ca şi pe toţi creştinii spre a depăşi diferenţele pentru a fi din nou „Unul” aşa cum Domnul Iisus a cerut-o Tatălui Său pentru ei.

Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagora I-ul.

2. Printre obstacolele care se găsesc pe drumul dezvoltării acestor raporturi fraterne de încredere şi respect, figurează amintirea deciziilor, actelor şi incidentelor regretabile, care au condus în 1054 la sentinţa de excomunicare emisă contra Patriarhului Mihail Cerularie şi a altor două personalităţi prin legaţii scaunului roman, conduşi de către Cardinalul Humbert, legaţi care au fost ulterior ei înşişi obiectul unei sentinţe similare din partea patriarhului şi a sinodului constantinopolitan.

3. Nu se poate ca aceste evenimente să mai fie ceea ce au fost în acea perioadă deosebit de tulbure a istoriei. Dar astăzi când o judecată mai senină şi mai echitabilă a fost îndreptată asupra lor, este important să recunoaştem excesele de care ei au fost dezonoraţi şi care au atras mai târziu consecinţe depăşind – atât cât putem noi să înţelegem acest lucru – intenţiile şi previziunile autorilor lor a căror cenzură era îndreptată către persoanele vizate şi nu către Biserici, neintenţionând să rupă comuniunea eclezială dintre Scaunul Romei şi cel de la Constantinopol.

4. Este motivul pentru care Papa Paul al Vl-lea şi Patriarhul Athenagoras I-ul şi sinodul său, dorind cu siguranţă să exprime dorinţa comună de dreptate şi sentimentul unanim de caritate al propriilor credincioşi şi invocând cuvântul Domnului: „Deci, dacă-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotrivă-ţi, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi şi te împacă cu fratele tău şi numai după aceea întoarce-te şi adu-ţi darul” (Matei 5, 23-24), au declarat într-un acord comun:

• că regretă cuvintele ofensatoare, reproşurile fără temei şi gesturile condamnabile care, de o parte şi de cealaltă, au marcat şi au însoţit nefericitele evenimente ale acelei epoci;
• că, de asemenea, regretă şi ridică din memoria şi din sânul Bisericii sentinţele de excomunicare care le-au urmat şi a căror amintire acţionează până în zilele noastre ca un obstacol în calea reconcilierii în caritate, şi doresc ca să fie uitate;
• că deplâng, în sfârşit, neplăcutele precedente şi evenimente ulterioare care, sub influenţa diferiţilor factori, printre care amintim aici neînţelegerea şi diferenţe reciproce, au condus în final la ruptura efectivă a comuniunii ecleziastice.

5. Acest gest de dreptate şi iertare reciprocă, este conştientizat de către Papa Paul al VI-lea, Patriarhul Athenagoras I-ul şi sinodul său ca nefiind suficient pentru a pune capăt diferendelor mai vechi sau mai noi care subzistă între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă şi care, prin lucrarea Sfântului Duh, vor fi depăşite graţie purificării inimilor, părerii de rău pentru nedreptăţile istorice cât şi datorită unei voinţe eficace de a ajunge la o înţelegere şi o expresie comună a credinţei apostolice şi a exigenţelor sale.

În desăvârşirea acestui gest, alături de toate acestea, sperăm ca el să fie bineplăcut lui Dumnezeu – care este gata să ne ierte în măsura în care ne iertăm unii pe alţii – şi apreciat de întreaga lume creştină, dar mai ales de Biserica Romano-Catolică şi de Biserica Ortodoxă ca expresie a unei sincere voinţe reciproce de reconciliere şi ca o invitaţie la continuarea într-un spirit de încredere, de respect şi de caritate mutuală, a dialogului care le conduce, cu ajutorul lui Dumnezeu, să trăiască din nou cel mai mare bine al sufletelor şi instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu, în deplina comuniune a credinţei, de înţelegere fraternă şi de viaţă sacramentală care exista între ele în timpul primului mileniu al vieţii Bisericii.

7 decembrie 1965

Sursa: Tomos Agapis. Vatican-Fanar (1958-1970), Roma-Istambul, 1971, pp. 278-282.