Aşteptarea de tainã

Plecând de la cuvintele lui Pascal : « Nu m-ai cãuta dacã nu m-ai fi gãsit », v-aş propune parafraza: « nu m-ai aştepta dacã nu ai fi cu mine » gândindu-mã la rosturile aşteptãrii ca dar, ca test şi condiţie a mântuirii.
Nu nu l-am aştepta pe Dumnezeu dacã nu am avea conştiinţa felului de a fi împreunã cu El. E starea de graţie cu care ne naştem şi pe care, dacã nu o uitãm în timp, furaţi de vrãjile lumii, o purtãm ca pe un dor de nestins pânã la capãt. De aceea aşteptarea, în ipostazele: fie ale bucuriei anticipatoare, fie ale rugãciunii, fie ale nostalgiei, fie ale senzaţiei de discomfort ori de inadaptare la ambianţã, poate fi perceputã ca dar divin, pentru cã ea dã vieţii de zi cu zi un înţeles îmbogãţitor. Starea despre care vorbesc survine dupã despãrţirea sufletului îndrãgostit de subiectul iubirii sale şi de aceea, poate, în Evanghelii, aşteptarea e asociatã cu veghea de dinaintea unei nunţi.
Aş face aici o nuanţare, observând cã atributul acestei aşteptãri e credinţa, întãritã de nestrãmutata nãdejde cã mirele va veni dintr-o clipã într-alta. Nu se ştie însã cât de lung sau cât de iute ne va pãrea rãstimpul şi de aceea trebuie sã ne încordãm continuu atenţia, ferindu-ne de ispitele derivei, ale lenei şi somnului. În parabola celor zece fecioare, simetria atitudinilor antagonice (cinci fecioare îşi împodobesc candelele şi aşteaptã, celelalte cinci îşi amânã indolente pregãtirea) pune în luminã balansul celor cinci simţuri între veghe şi uitare. Aşteptarea cea adevãratã presupune participarea ardentã a întregii fiinţe. Anticipând cu înfrigurare sosirea mirelui, cele cinci simţuri înţelepte (numite uneori simţurile minţii sau simţurile duhovniceşti) îşi vor putea aprinde oricând candelele pentru a-şi întâmpina alesul şi pentru a intra în împãrãţie, în vreme ce simţurile nebune (simţurile orientate doar spre cele trecãtoare), vor fi surprinse cu candelele goale şi în faţa lor se vor închide porţile accesului la nuntã. Iatã cum aşteptarea se constituie într-un test al apropierii sau al depãrtãrii de Dumnezeu.
« Neaşteptatul », cu toate grozãviile pe care le poate implica, apare atunci când atenţia slãbeşte, când mintea se lasã prinsã în jocurile aparenţei, când mireasa amânã de pe o zi pe alta pregãtirea, cugetând în sinea ei cã mirele va mai întârzia. Dar ce cumplit trebuie sã fie când El apare atunci când nu gândeşti şi te gãseşte cu casa vraişte, cu candela stinsã!
Mai e pe urmã veghea roditoare despre care se vorbeşte în parabola talanţilor, unde darul lãsat îşi cere sporirea. Aşteptarea nu presupune doar anticiparea febrilã a sosirii celui plecat ci ţine şi de reciprocitatea profundã, exprimatã atât de bine în zicala « dar din dar se face rai ». Cel care înapoiazã stãpânului exact ceea ce a primit, nu dã în fond nimic de la el însuşi. Atitudinea lui e pasivã, lipsitã de imaginaţia iubirii. Pentru el talantul reprezintã doar un obiect împrumutat care va trebui restituit cândva, nu un potenţial deschizãtor de orizonturi. Cei care însã îşi multiplicã talanţii încredinţaţi, rãspund Domnului cu hãrnicia dorului de El. Ei umplu golul despãrţirii de Cel dus triplându-I sau dublându-I darul.
Pe de altã parte, în parabola cu Pãstorul şi oaia cea pierdutã, grija Domnului de a-l salva pe cel rãtãcit ne revelã natura aşteptãrii divine a cãrei iubire ne cautã şi ne gãseşte pânã la urmã, anulând îndepãrtarea noastrã de El. Iar în parabola fiului risipitor, care reia tema, complicând-o substanţial, dorul de tatãl pãrãsit nu se amplificã doar datoritã mizeriei spirituale şi materiale în care a ajuns feciorul plecat în lume. Dorul lui se întâlneşte pe drumul întoarcerii acasã cu dorul Pãrintelui sãu care e atât de intens încât nu mai ştim cine pe cine a chemat, mai întâi. Tatãl aleargã în întâmpinarea fiului, « îi cade pe grumaz », ca un rãspuns copleşitor la strigãtul lãuntric.
Mã mai gândesc la Saul, un alt fiu risipitor care, pe drumul Damascului, e oprit şi sfâşiat pânã la orbire de întrebarea lui Isus: « De ce mã prigoneşti ? » Cât de dramatic survine aici Neaşteptatul, întorcându-l din rãtãcire pe cel ce nici nu bãnuieşte, în vremelnica sa derivã, cã va fi alesul Domnului pe mai departe!
Sã nu uitãm apoi cã religiile lumii, de la întemeiere şi pânã astãzi au sacralizat timpul, transformând aşteptarea într-un ritual. Din perspectivã creştinã, existenţa noastrã se compune dintr-o suitã de aşteptãri începând cu cea a Naşterii Domnului şi culminând cu cea a Învierii şi a Înãlţãrii Sale la cer. Deşi periodic ciclul Sfintelor Sãrbãtori se reia, trãirile se schimbã continuu fiindcã nici noi nu rãmânem aceiaşi.
De pildã, anul acesta, când încã nu mi-am revenit dupã incendiul inocenţilor, când încã valurile de refugiaţi musulmani forţeazã porţile Occidentului, când Europa începe sã fie cutremuratã de atentatele teroriste, când Orientul e devastat de rãzboi şi când tensiunile dintre Est şi Vest prevestesc o nouã conflagraţie mondialã, aştept ca niciodatã venirea pe lume a Mântuitorului.