Oraş

7:11. Duminică. Mă trezesc lucid, cu ochii mari, de parcă nu eu am dormit toată noaptea. N-am fața buhăită, nu simt nevoia să mă întind sau să mă foiesc prin pat de pe o parte pe alta. Răcoarea dimineții. Oglinda din baie. Pantofii. Păşesc încet, de parcă oraşul doarme. Nu poartă uniforma de portar docil astăzi, nu simte nevoia să-mi zâmbească supus. Lunea își folosește toate trucurile să mă ispitească, dar astăzi parcă e un clovn obosit după încă o săptămână de reprezentații. După ce-mi aruncă o privire scurtă și indiferentă își micește din nou ochii și continuă să moțăie, lăsându-mă să-i privesc îndeaproape rănile pe care altfel încearcă din răsputeri să și le ascundă. Respiră rar si apăsat față de gâfâielile si horcăielile din timpul săptămânii. Îmi vorbește. “Ai căzut în capcană, deschide ochii!”. Mă străfulgeră momente de luciditate. “Nu-i prea târziu, încă te așteaptă!”. Încerc să mă agăț de ele, să le fixez, dar roiesc în jurul meu fantome. “Ești doar un pion!”. Mintea-mi zboară inundată de gânduri. Nu pot să le ating. ”Esti orb!”. Licăriri impalpabile mi se arată secvențiate. Încerc să încetinesc totul, să decifrez. “Vezi acum? Ce altceva mai vrei, ce mai aștepți? Vrei să stai cuminte în rândul ăsta, așteptând să mori? Ce-o să spui la sfârșit, când vei privi drumul din capătul celălalt? Acum toate-s întinse-n fața ta, deschide dracu’ ochii odată!”.

Nu mai tarziu de mâine se va preface că toate astea nici nu s-au întâmplat și-mi va spune că asta e tot, că sunt binecuvântat. Să nu mai caut. E luni Iar eu încep încet să-i dau dreptate și să fiu recunoscător. Trebuie că visam ieri.

Dar dacă visez astâzi?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *