Să trecem dincolo

Începutul anilor 80 și început de facultate. Provincia se micșorase brusc, în vară, când trecusem examenele de admitere epuizante (după câte încercări!) cu note mult mai mari decât apartamentul-nostru-de-două-camere-din-spatele-pieței, cu ghena de gunoi filozofic interpusă între sursa de hrană și ferestrele vecinilor. În toată luna august nu îmi mai încăpusem în pielea adolescentină de atâtea succese, victorii și realizări personale. Statutul meu social urcase Everestul. Eram studentă acum, soră cu Soarele și Luna de pe cer! Cucerisem totul, adică mă mutam în cămin la București! Așteptam cu înfrigurare adevărata viață în libertate și marile adevăruri existențiale ce urmau să-mi fie transmise clar, succint și imediat din ziua unu la cursuri de distinșii profesori. Detaliile administrative de început erau, deci, neimportante: cozi peste cozi și iar cozi la înscrierea la bibliotecă, la cămin, cantină, cabinet medical, secretariat, cu părinți înfipți sărind peste rând, târându-și după ei copiii timizi și speciali, cu tineri nefocalizați, tineri a toate știutori, plini de glumițe nervoase, domnișoare în haine de gală, foarte sigure pe ele, dar strângând la piept păpușile copilăriei!!!, cu toții inhalând lipsa deodorantelor din magazine și înghițind țipetele exasperate ale personalului prost organizat și excedat. Goneam după ștampile și mama-ștampilelor și ne buluceam la avizier așteptând orarul, invizibil de câteva zile. La instalare, în căminul din 6 Martie, regulile erau clare: cei din anii mai mari aveau primii informații și acces la camerele mai departe de toalete, la saltelele mai puțin deșelate și mirositoare, la paturile mai puțin crăcănate. Dar ce conta, căci a doua zi începea școala!

Și a început…în Aula Universității cu discursuri despre Conducătorul Mult Iubit și Academiciana-de-Renume-Mondial care, în cadrul unui cincinal în patru ani și jumătate, fac economia țării multilateral dezvoltată în lung și în lat! O șoaptă adie printre noi: „distinsul antevorbitor în ce limbă a zis «fac»”? Ssss! După douăzeci de minute chiar că am făcut-o: am ieșit de-a-ndăratelea și am fugit în Pitar Moș, la facultate, să aflăm orarul: se zvonea că începem primul curs cu Shakespeare. Mi-aș mai fi revenit puțin, și ca mine, mulți alții! Dar la orar, tot gol, în schimb amfiteatrul era plin-ochi, căci ne aflam acolo ca sa fim, pleznind de tinerețe și derută. Într-un târziu, voci profesorale și doamne la costum ne-au anunțat emfatic că trebuie să mergem la Politehnică, la Deschiderea Anului Universitar. Alta! Nema Shakespeare! În schimb, Președintele țării va vorbi noilor generații, speranțelor nației, adică, nouă, de una, de alta și de viitorul strălucitor. Prezența obligatorie, liste, semnături, „că de nu, vedeți voi!” Eu n-am avut curajul să trag un muget pentru atmosferă și ca mine, nimeni. Colegii bucureșteni ne-au fost ghizi, căci provincia n-avea habar de cum se ajunge acolo.

Acolo! O mare de tineri, fraieri pe picioarele lor, într-o curte imensă, adunați ca și noi cu „liste, semnături, că de nu, vedeți voi!” Se plictisiseră deja, făceau mici valuri, mutându-se dintr-un loc într-altul, îmbrățișându-se după vacanță, vorbind, glumind și râzând tot mai tare. Personaje gri, la cravate ieftine, împărțeau profesionist pancarte cu lozinci înfierbântate, portrete, stegulețe roșii și tricolore. Undeva la balcon, un glas spart de porta-voce controla subtil mulțimea: „Grupul de lângă Stima Noastră și Mândria, dati-vă mai acana…Treceți la dreapta de Conducătorul Nostru Iubit… Bă, voi de acolo, din dreapta Tovarășei-cu-guler-alb, țineți-l bine pe Tovarășu, că se bălăngăne!” Râsete și chicoteli: „Din dreapta noastră sau a Dumneavoastră?” veni anonim întrebarea. De aproape, posesorul temporar al Tovarășului, își recunoscuse prietena în mulțime și îi făcea semne disperate cu portretul Marelui Bărbat. De jur împrejur auzeam în barbă, de jur împrejur gândeam la unison: „Vine? Când vine ca să plece? Veni-ar!”

Așa că ne-am lăsat mai mulți pe vine, loviți de oboseală și de absurditatea situației pentru ca, într-un târziu, să ne așezăm pe jos, plasând stegulețele strategic între dos și pavaj. N-am apucat să ne fie bine că ceva studenți maturi, presupuși-cu-ochi-albaștri, ne muștruluiesc că terfelim simbolul partidului și că e vai de noi dacă nu ne ridicăm imediat. Pentru micul nostru grup și alți câțiva, salvarea sări, surprinzător, din porta-vocea din balcon: „Toți de colo-șa, de la stânga pancartei…treceți dincolo de Copilăria Noastră Fericită! Acum!” Un hohot de râs se înalță ca stindardul, dar noul meu coleg bucureștean se uită în spate la gardul de sârmă: „Foarte bine! Să trecem dincolo! Haideți, frânăm la o înghețată!” Și am trecut, în primă noastră zi de facultate.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *