Un document preţios pentru istoria democraţiei româneşti autentice
Este confortabil, parţial adevărat, jucăuş fără nici o discuţie (dar pînă la un punct), cu o evidentă notă tragică în fond: să folosim, cînd vorbim despre ceea ce s-a întîmplat în România în anii care au urmat imediat lui 1989, formula o „democraţie originală”. Cu acest şapou pentru cei care pot etala, la o adică, nedumeriri: nu am avut chiar democraţie, ci mai degrabă „democraţie originală”.
Formula, cum şi altele (dar şi acestea, vorbind, la fel, despre „încremeniri în proiecte”, despre tot felul de…Neterminate şi nefăcute), îl are (ştim prea bine!) ca naş pe Ion Iliescu – unul nu doar dintrei cei mai toxici lideri politici pe care i-a avut România în ultima jumătate de secol, ci şi unul dintre cinicii şi sarcasticii analişti ai istorie noastre recente. Cinic şi sarcastic – pentru că, da, a avut, parţial, dreptate: ceea ce el şi clica sa au construit şi protejat nu a fost chiar democraţie, ci – cu crime la temelie – cel mult „democraţie originală”. Vestea proastă, din paragraful de mai sus, este evidentă: vestea bună este aceea că în România, inclusiv în mişcarea politico-civică din România, nu l-am avut doar pe Ion Iliescu şi pe cei care păreau, sovietic, nu gogolian, scoşi din mantaua sa.
Atunci, în primii ani de după comunism, au fost – în timp, din ce în ce mai mulţi şi mai vizibili – oameni şi instituţii care au dorit altceva decît „democraţia originală”. I-am putea spune simplu şi just: normalitate, decenţă, Vest, democraţia autentică, democraţie liberală, stat de drept.
Între cei care au dorit altceva, distinct & radical altceva decît Iliescu şi echipa sa, la vîrf, în mod obiectiv, prin forţa faptelor, este obligatoriu să includem proiectul civico-politic numit ALIANŢA CIVICĂ. În ceea ce mă priveşte, în grila cu care citesc istoria noastră recentă, la „plus”, trec cu mare plăcere aceste proiect.
15 noiembrie 1990 este data oficială de constituire a Alianţei Civice. În urmă cu un sfert de secol, adică.
SOLIDARITATEA ESTE SUPERLATIVUL LIBERTĂŢII. Alianţa Civică după 25 de ani – volum editat de Fundaţia „Academia Civică”, cu sprijinul generoasei şi importantei fundaţii germane Hanns Seidel este o carte, apărută de numai cîteva zile, care spune povestea cu adevărat impresionată a acestui uriaş şi, în multe privinţe, de succes proiect politico-civic. Iona Boca este editorul cărţii, iar Ana Blandiana şi Romulus Rusan – coordonatorii ei discreţi şi eficienţi.
Cartea este un foarte important document de istorie. Dar şi o admirabilă colecţie de mărturii – literatura confesională (la temă, desigur) este bine acoperită în economia acestui proiect editorial. Ca document de istorie, carte este în cel puţin două sensuri un ghid – pe de o parte: statistic, cronilogic, cantitativ, faptic; pe de altă parte: e o busolă morală. Fiindcă sensul acţiunilor pe care a pariat Alianţa Civică mergeau, cum subliniau şi mai sus, spre democraţie liberală, spre Vest, spre normalitate, spre lumea visată decenii de-a rîndul de mulţi români şi, odată cu instalarea clicii lui Ion Iliescu în fruntea ţării, cu obstinaţie-refuzată.
Policolor, cu nuanţe distincte, multietajată, cartea aceasta face fotografia justă, meritată, dreaptă a unuia – mă repet, dar îmi place să o fac; chiar îmi place să o fac cu atît mai mult în această ţară în care pasiunea şi dăruirea de a construi sînt, vai, atît de des înlocuite cu voluptatea de a dărîma! – dintre marile proiecte benefice pentru o România care încerca să se smulgă nu doar din comunism, ci şi din capcanele pe care, cu asupra de măsură, i le-au întins fantomele comunismului, atît de vii după 1989.
(spre reflecţie!)ZOOM: Ana Blandiana – revista 22, interviu reprodus în carte, splendid dialog: „tot ce a fost zadarnic şi perisabil în eforturile Alianţei Civice a devenit ctitorie trainică în muzeul şi şcoala de la Sighet. Adolescenţii care îşi descoperă rădăcinile în cutremurătoarele suferinţe ale distrugerii vechilor libertăţi şi idealuri vor putea forma în viitor o altfel de clasă politică. Este o ştachetă înaltă şi poate o nouă iluzie. Oricum, cea mai frumoasă dintre Româniile posibile n-a existat încă”.
O carte importantă de istorie, aşadar. Dar nu numai atît. Fiindcă jocul (jocul public) pe care l-a practicat Alianţa Civică a fost el însuşi unul de anvergură, cartea – pentru că spune povestea acestui joc – este şi un model. Nu nu mai pentru istorici. Nu numai pentru jurnalişti şi publicişti. Nu numai pentru politologi. Mult mai mult decît atît: e o carte pentru oameni care vor binele. În termenii firescului, ai „griului” democraţiei, ai normalităţii, ai decenţei. Nu este puţin lucru; dimpotrivă!
