Relatări persane și alte biografeme

anabasis_1_fullsize

 

În Anabasis, se știe, Xenofon a descris campania militară persană, la care a participat ca însoțitor al lui Cirus cel Tânăr împotriva lui Artaxerxes. Bogdan Alexandru Stănescu a preluat trimiterile xenofoniene ale unei călătorii înspre răsărit, pentru a le refolosi într-un volum liric cu voite referințe (auto)biografice. Eclactantele rezonanțe antice le găsim și în precedentul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (2012), unde era vorba despre Elada. Cu alte cuvinte, poetul a ales și de data aceasta un background străvechi pentru versurile sale, un sound ceremonios, epopeic, cu mize majore, îndreptat ostentativ împotriva unui mainstream dominat de minimalisme diluate, redundante și opace metafizic. Pariul i-a reușit, aș îndrăzni să spun chiar că i-a reușit din nou. anaBASis e o plachetă care, în numai 31 de texte, emană aceeași anduranță estetică și existențială, decantată din transferul simbolic al ideii de campanie militară itinerantă în aceea a unor poetice explorări ale sinelui. Până la așteptata apariție salvatoare a mării, un fel de ultima Thule (Thalassa, Thalassa și Închide, gropare, mormîntul! sunt titlurile ultimelor texte, superbe în imagerie și în sugestia ghemuirii în propria memorie: ”trenul albastru se tîrîie spre porțile verii, acolo unde grîul verde/nu se pleacă la șoapta vântului, și dropii misterioase mișcă roata/morii de apă/o dulce cădere te poartă de pe scară pe dalele albe ale lui Neptun”, sau ”cobor în mine ca un vierme într-un boboc de trandafir,/mă scurg prin canalele sîngelui îmbîcsit, printre celule îmbătrînite/perverse, mă culc în tine, sunt gălbenușul dintr-un ou”, sau ”neasemuit e drumul spre capelă/spre ultimul apartament, acolo unde, din tinerețe am aflat/ne vom revedea cu toții, stănescu 1, stănescu 2, stănescu 3/ unul peste celălalt/palimpsest…”), la capătul drumului extenuant, se conturează direcțiile imaginare ale volumului. Avem fie experiența unor teritorii și ființe fantastice (”marea de pelin”, ”femeia cu gheare de leu”, ”cai înaripați cu trup de femeie sau de pisică-n călduri”, ”vestale cu unghii de fier”), fie rememorarea nostalgică a unui contrastant prezent cu figuri familiale, fie obsesia erotică sau tanatică.

Poezia e așezată sub semnul unei duble confesiuni legendare. E, pe de o parte, femeia-soldat, prezentă în Prolog, o eroină a Halicarnasului care le-a ”văzut/băut/iubit pe toate”, iar acasă, în Bodrum, dezbrăcând cămașa de zale, se lasă pradă păcii domestice din vinul cu miere, din atingerea mătăsii, din bucuria simplă a căldurii și a măslinilor. De cealaltă parte ”narează” Menos,  în deschidere (Trecerea Eufratului), un tânăr hoplit, ”legendarul copil spartan care furase vulpea”, semn al unei potențiale interiorități construite cu efort, sub carcasa dură a corpului înzăuat: ”Fiara mi-a intrat în carne, a scormonit cu botul însetat prin/pîntece/Pînă s-a oprit în piept, acolo o port cu mine, o ascund sub scut/ca pe un frate de arme/Și nimic nu mă sperie în lume în afară de propria umbră”. În fapt, ambele personaje sunt ipostaze ale sinelui, voci interioare care navighează defulant printre referințe primordiale (mare, nisip, soare, vin, plus toponimii și onomastice grecești și instantanee din războaiele cu perșii), încercând o recuperare a experiențelor fundamentale și o posibilă exorcizare a crizei.

Polimorfismul regimului imaginar al volumului l-am remarcat deja. Aș vrea să adaug că puseele biografic-moderne sunt reușite doar în poemele integral contemporane. Tații mei și Zile ploioase pe Stoian Militaru. Cracii Babei, de pildă, îmi par texte extraordinare prin afluxul melancolic de cadre melancolic-urbane și prin tonul de tânguire funebră, evocatoare: ”oi, oi, oi tații mei vitregi, cum au venit și s-au dus ei/Cum m-au ținut în palme și m-au crescut ca pe-un pui de cuc/Pe unde-or fi tații mei vitregi, prin ce cotloane, prin ce morminte/Unde-s mâinile care mi-au dat lapte din căni ciobite, unde-s iepurii/albi ai copilăriei,/Drumurile prin pantelimon, când el nu dansa/unde-i vatra luminoasă, cu ale ei străluciri apașe”; ”înduioșările mele legate de căderea apei din cer. Însă aici nu ploaia/e subiectul/mai curînd aș spune că cizmele mele galbene, din clasa a patra, într-o sîmbătă/pe stoian militaru venind de la școală, mă grăbeam spre ora de desene animate”. Flash-urile reușite abundă, de altfel, în texte de o uluitoare siguranță a crochiului. Atunci când, însă, canavaua antică e ruptă de inserția modernă (la fel ca și atunci când tușeul argotic intervine, subit, în sobrietatea antică a discursului și-i sparge retorica), poemele îmi par ratate. Se-ntâmplă cu atât mai mult cu cât textele respective conțin insule de seducătoare imagerie. Nu cred că poți pune cu succes lângă frumoase decupaje de tipul ”Un singur fapt a mai rămas din antica și personala-mi copulare:/felul duios cum străluceau bucile, frumoasa lor acoladă, amfora/cu gît îngust a vinurilor selenare/și mi-am spus, cu oarecare satisfacție: în ce ființă estetică m-am/transformat, câtă obiectivitate” sau ”suferi de amintirea unor întâmplări viitoare/cu aripile gîndului întinse în bătaia unor curenți mai vechi de cînd/lumea”, șocante exclamații ca ”Fute-o, bă!” sau constatări precum ”cu pula dureros înălțată ca un catarg orgolios”. Probabil că, intrate în alcătuirea unui poem unitar, ca lexic și referințe, termenii nu ar suna deloc distonant. O dovedesc celelalte texte din volum, care rezistă, majoritar, oricărui test estetic.

O confruntare cu demonii proprii, un impresionant ”divan persian”, aceasta e noua carte a lui Bogdan Alexandru Stănescu. O bună carte de poezie, adică.

 

Bogdan Alexandru Stănescu, anaBASis, cu 12 ilustrații de Laurențiu Midvichi, Cartea Românească, 2014, 62 pag.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *