Dincolo de stresul cosmic al zilei

O scenă recentă: am pornit maşina, am dat semnal, am ieşit pe stradă. Totul ok., doar că pe bordul maşinii erau aruncate cheile de la casă, care au început să se mişte enervant de la dreapta la stânga şi înapoi. Şi nu puteam să le iau, chiar în acel moment.
Pare un detaliu, nişte chei pe un bord, dar e mai mult decât un detaliu. Ca o muscă, un tânţar, un mic detaliu care transformă toată frumuseţea privirii prin parbrizul unei maşini care pleacă într-o scenă enervantă în care nimic nu merge bine. Un mic detaliu poate răsturna toată situaţia. Şi gândul merge mai departe: trăim într-o lume în care un mic lucru care nu e la locul lui poate schimba complet ziua, atmosfera, viaţa însăşi.
E o metaforă, care poate merge de la picătura zilnică de enervare care nu e doar o picătură ci devine un munte până la traducerea termenului biblic de “Beelzebul”, împăratul “muştelor”, puterea negativă care ne poate ataca prin enervări mici dar cu efecte metafizice, infinite, sacadate, asupra vieţii întregi.
Misticii creştini sau budiştii vorbesc despre acele mici “nimic”-uri care înseamnă totul, nimic-uri care duc la “tot”, trecerile nevăzute ca nişte ape adânci comunicante între stările de nimic-nicie şi stările de extaz, mărire, înălţare şi bucurie negrăită.
Dar azi, toate lucrurile astea s-au mutat dinăuntru în afară, în afara noastră. Iniţierile interioare din alte vremuri au fost externatizate, în gesturi şi frâne de maşină, în modul în care o pată pe costum într-o şedinţă mult aşteptată înseamnă totul… sau nimic, deşi înainte de acea şedinţă vorbeai cu bunica, din spital, şi ştiai foarte bine că şedinţa cu cei cinci sau zece nefericiți de colegi din branşa ta nu valorează mai mult de un singur suspin, poate ceva mai uşurat, al bunicii tale de la capătul firului. Nici fir nu mai există, e o undă. Ok.
Suntem călători într-o călătorie care şi-a scos valorile, lecţiile şi scenariile în stradă, actori într-o scenă răspândită pe mii de kilometri de drum-viaţă, fiecare dintre noi e pierdut în pădurea globalizării ca un Tom Degeţel care presară pietricele într-un drum care de fapt nu mai duce nicăieri, se învârte doar într-un cerc care are ca singur scop posibil tocmai eliberarea din acel cerc. Vicios.
Da, ce am putea schimba în scena asta cu maşina care pleacă? Cheile, casa, drumul sau maşina? Ce nu e în regulă, sau de ce am vrea până la urmă ca lucrurile să reintre în normal? Pentru mine, a fost o metaforă: nu aveam încă “cheia casei”, adică a liniştii, care nu mai este nici casa, nici maşina, nici drumul. Dacă liniştea există astăzi, ea cu siguranţă e ceva nou, ceva altfel, ceva care aruncă în aer imaginea idilică casă – drum – maşină.
Viaţa noastră e mult prea spartă în bucăţi, din moment ce o simplă cheie puţin mai la stânga aruncă în aer întreg echillibru al unei scene absolut banale. Suntem mult prea mult prizonierii unor contexte suprapuse ca radiografiile unui RMN, iar eliberarea din starea de “fiinţă care este radiografiată” se va face prin descoperirea unui spaţiu de libertate nou, de o altă natură decât libertatea negativă de a fi sănătos sau echilibrat.
Avem nevoie de o nouă călătorie, la fel ca Harry Potter care urcă pe un peron nevăzut, o călătorie în care motorul aprins al maşinii să fie suficient pentru a da un sens trecerii timpului şi efortului oamenilor sub stelele nevăzute din timpul zilei agitate. O călătorie în care să nu mai conteze dreapta, stânga, efortul personal sau lipsa lui. Căutarea unui echilibru personal, individual, va duce mereu spre o nevroză a căutării perfecţiunii, mereu ceva nu va fi la locul lui.
Doar prietenul de lângă tine – iubita sau cel cu care poţi împărtăşi ceva bun şi frumos – e la locul lui. Iar prezenţa lui te re-pune la locul tău, din toate punctele de vedere.
Prin urmare prietenia e mai puternică decât călătoria, și e destinația ei.
Nu mai ai nevoie să pleci undeva, să revii de undeva. Cel care rămâne lângă tine atunci când, la fel ca Saint-Exupery, ai naufragiat cu maşina sau cu avionul într-un deşert, e răspunsul şi finalul întrebării care altfel rămâne obsedantă pentru restul vieţii: unde te duci, de fapt, dacă nu ai cu cine sau la cine să te duci?
E simplu, dar se pare că ne-au trebuit zeci de ani de industrializare, de muncă în fabrici şi de protocoale de departamente de companie pentru a re(afla) că prietenia e mai mult decât munca, ea e scopul şi destinaţa corectă a oricărei activităţi, fizice sau remunerate.
Iar casa nu e un loc, e celălalt om, cel care ţi-a deschis inima, sau la care ai reuşit să intri.
Iată adevăruri vechi de mii de ani, dar care în oboseala noastră organizaţională au rămas singura poveste nouă sub stele care ne permite să mai ieşim puţin din comă şi să respirăm, din când în când, măcar atât, firesc.
Cu inima curată, adică: nemurdărită de stresul cosmic în care ne înfundăm tot mai mult cu fiecare zi ce trece.