Titu Maiorescu sau “un duşman al poporului”

Secolul XX, unul care începe cu adevărat la 1914, nu a fost secolul lui Titu Maiorescu. Atacat de stânga şi de dreapta radicală, denunţat ca ipostază a osificării intelectuale sau ca filosofie a supremaţiei moşiereşti, junimismul lui Maiorescu a însemnat, în veacul fanatismului şi barbariei, un reper al moderaţiei,raţiunii şi preciziei. Intelectul junimist al lui Maiorescu este indiferent şi imun la pasiuni şi la iraţionalism. Masificarea, deificarea statului şi a naţiunii citite ca o comunitate tribală sunt incompatibile cu o viziune liberal-conservatoare mizând pe calmul organicităţii. În contra curentului,Maiorescu a fost “ un duşman al poporului”. Punerea sa la index nu a fost un accident, ci consecinţa unei adversităţi ideologice implacabile. Întoarcerea la Maiorescu este revenirea la moderaţia şi luciditatea ce ne conferă energia de a refuza angajamentele viscerale.

Gradualism şi patriotism

La 1940, atunci când E. Lovinescu îşi începea ciclul maiorescian cu monumentala sa biografie, posteritatea maioresciană era deja marcată de virulenţa atacurilor îndreptate împotriva celui care era perceput ca un pontif glacial şi demodat. Dreapta radicală, inspirată de gestul fondator al lui Nicolae Iorga, denunţa la Maiorescu un insuportabil cosmopolitism: între renaşterea revoluţiei naţionale şi proiectul junimist, distanţa era una de netrecut. Blocul maiorescian al lui Lovinescu era tentativa de a opune acestei ascensiuni iraţionale un baraj al prudenţei şi lucidităţii.

Peste numai câţiva ani, junimismul lui Maiorescu avea să fie indicat ca reacţionar şi duşmănos de zeloţii progresului. Simbolic, doi dintre cei mai importanţi postmaiorescieni, Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, formulaseră, în anii dintre 1944 şi 1947, un program de rezistenţă intelectuală la comunism, continuând opoziţia anti- totalitară care îi făcuse inamicii Legiunii şi ai antonescianismului. Era acesta un semn că reperele junimiste ale pluralismului se situau în răspăr cu linia doctrinară a tiraniilor moderne.

Chiar şi în anii în care o înşelătoare relaxare ideologică a permis reeditarea şi reabilitarea lui Maiorescu, reflecţia sa despre societate a fost una suspectă, contaminată fiind de un morb conservator. Criticul literar a fost opus ,invariabil, omului politic şi junimistului. “Formele fără fond” au fost privite ca un simptom al unui scepticism infirmat de istorie.

În ceea ce a avut mai durabil şi insurgent, programul junimist al lui Maiorescu a însemnat apelul, constant, la luciditatea unui patriotism al dezvoltării organice. Ecarisajul său polemic a fost, întotdeauna,motivat de ambiţia de a elimina semnele patologiei, demagogiei şi nemăsurii. Campaniile sale au fost ocazii de a reafirma primatul nu al unei clase sociale, ci al adevărului. Malformaţiile unui progres caricatural şi mimetic au fost ţintele sale. Junimismul său a fost, până la capăt, unul ataşat de ideea cardinală a moderaţiei.

Liberalismul conservator a lui Maiorescu a impus, în cultura română,ordinea evoluţionistă a unui întreg curent al libertăţii. Asemeni lui Tocqueville sau Guizot, Maiorescu a fost inamicul oricărui absolutism,indiferent de justificarea lui ideologică.Insensibil la demagogie, atent la nuanţe, precis în intervenţiile sale, Maiorescu a fost un victorian autentic. Viziunea sa era aceea a unui progres articulat cu măsură şi cu pasiune,sub semnul occidentalizării.

Recitit astăzi, pamfletul său îndreptat în “ Contra Şcoalei Bărnuţiu” este unul dintre acele manifeste ce afirmă opoziţia, intransigentă, faţă de antisemitism. Moştenirea lui Bărnuţiu, ca şi aceea a “Fracţiunii libere şi independente de la Iaşi”, este una a urii, fanatismului şi barbariei. Vocea lui Maiorescu a refuzat acest cântec de sirenă al tribalismului.

Central, în ecuaţia acestui patriotism organic, a fost proiectul educaţiei capabile să stimuleze naşterea şi consolidarea instinctelor clasei de mijloc. În locul himerelor, discursurile lui Maiorescu au recomandat această terapie a lucidităţii şi răbdării. Un stat constituţional riscă să fie un edificiu de carton, în absenţa acelui spirit burghez, atât de urât de radicalii secolului XX. “Formele” importate aveau să fie umplute cu substanţă, graţie acţiunii tenace şi discrete a educaţiei. Iată temelia patriotismului lui Maiorescu.

Fanatism şi luciditate

Liberalismul conservator al lui Maiorescu este una din sursele care ne poate inspira propriile noastre eforturi de reflecţie intelectuală, astăzi. Refuzul inflamării demagogice, al exaltării naive, al retoricii grandilocvente, sunt toate acestea parte din conduita maioresciană. Un curaj polemic nu trebuie să fie abandonat, de vreme ce toţi avem, pe urmele lui Burke, datoria de a rezista asaltului utopic al nemăsurii. Junimismul este o pledoarie în favoarea moderaţiei atente la context, dar fidelă valorilor occidentale.

Patriotismul junimist al lui Maiorescu implică nu loialitatea faţă de o comunitate de sânge, ci ataşamentul faţă de un set de idei care ne unesc şi ne definesc. Revoluţionarii şi demagogii pot seduce, dar nu pot edifica. Ei sunt spirite ale distrugerii şi dezolării. A reforma, tenace şi lucid, acesta este sensul pedagogiei lui Maiorescu.

În stil, în critica de idei şi în viaţa publică, Maiorescu a fost “ un duşman al poporului”.Nimic din ceeea ce a definit patologiile secolului XX nu i-a fost apropiat. Statuia sa a rămas, întreagă, la adăpost de valurile urii care au ajuns la ţărmurile noastre. Claritatea moderaţiei sale este un îndreptar de acţiune şi o busolă, în vremuri de rătăcire.