Tablourile

Pe plajã, în ziuã devreme, se adunaserã pictori din toate colţurile lumii şi aşezaţi în faţa şevaletelor care acoperiserã dunele, ei îmi apãrurã ca o bizarã, anacronicã oştire la pândã. Mergeam în vârful picioarelor, strecurându-mã ca nevãzut printre şiruri sã observ cum capturau pe pânze marea. Era un ceas atât de profund cã trebuia sã te încordezi din rãsputeri sã nu luneci în adâncurile aerului, sã nu te cufunzi pe veci în visul morganelor ape.
Pictau de câtva timp şi mâinile lor se ridicau şi coborau, înfãşurând, desfãşurând culoarea, vâslind-o prin anonimul încã deschis al tabloului. Unii îşi mişcau pensulele cu febrã şi spaimã, de parcã se temeau sã nu-i ajungã din urmã hoarda apocalipticului ceas, alţii – cu liniştea imperialã a celor rãsfãţaţi de iluzia nemuririi; numeroşi erau cei care pictau cu gesture acrobatice, învârtind pensulele în graţioase piruete, ei mai curând se mimau pictând decât pictau, tabloul le putea ieşi oricând ca o scamatorie de geniu, cãci ce e în fond arta decât un joc al orgoliul începând cu: “acum o sã facem ca marea”?
Dar am zãrit şi mâini de o calmã frumuseţe în care pensula se mişca arar, însã atunci când atingeau pânza, se chirceau de durere ca nişte cactuşi, dupã cum am vãzut degete schimonosite şi greoaie în care pensula plutea imponderabil luminând. Erau cu toţii din ce în ce mai atraşi de închipuirea crescutã pe pânze şi deveneau treptat absenţi, ca şi cum nu vâlvãtaia verde a mãrii vii de dinainte, ci un imprevizibil, un intens din chiar interiorul tabloului le sorbea sufletul. Mai era la marginea plãjii cineva cu şevaletul înfipt parcã de-a dreptul în valuri. Lui nu-i pãsa de apele care-i loveau în rãstimpuri pânza, inundându-i culorile pânã la pierdere. El picta continuu, uitându-se numai şi numai la mare, pe tablou nu-şi cobora niciodatã privirea pentru cã ea nu exista.
Dar înserarea se mãrea şi mişcãrile mâinilor se fãceau tot mai nesigure, între degete pensulele licãreau gata sã se stingã şi în curând umbrele înlocuirã rândurile rãrite ale oştirii. Doar orbul picta mai departe, din ce în ce mai departe, şi şevaletul lui apãrea şi dispãrea ca un catarg ori ca un far în întuneric.
– Dar marea, m-a întrerupt cititorul, cum anume pictaserã marea?
– De ce nu te duci sã vezi tablourile cu ochii tãi? l-am întrebat…
Şi vântul îmi spulberã deodatã chipul.

***

Plaja peste care dãdu cititorul se descoperea ca o pãdure de spectre, într-atât semãnau şevaletele uitate, cine mai ştie din ce vremuri, cu nãlucile unor copaci pieriţi de mult. Numai tablourile, prãvãlite în cele mai neaşteptate unghiuri – cum armele, trofeele unei întreceri,în care nimeni n-a învins, mai dãinuie pierdute prin hãţişuri – purtau încã în pânze fãrâme dintr-o aura distrusã.
În lãrgirea treptatã a luminii, i se închegau în faţã peisaje ale ceasului lãsat în urmã de cel care scrisese despre toate: din valul unei pajişti, cai nemişcaţi priveau cu încordare ceva ce se ştersese din tablou; umbre de mâini fluturau din spuma algelor pictate; trupuri îmbrãţişate se rãsfiraserã ca norii, culoarea hainelor, a pielii se desfãcuse într-un vag care din când în când prindea conturul unei strigãri înfricoşate şi cititorul avu atunci senzaţia tulbure cã singure, tablourile îşi chemau stãpânii din nisipuri, tânjind dupã un clar pierdut pe totdeauna.
Mâna care pictase mâna, ochii imaginând ochii cuiva ce împinsese aventura în scorburile depãrtãrii, sunetele paşilor plecând şi revenind la mal din adâncul tabloului, începeau sã-şi rãspundã şi cu cât se uita mai tare, cu atât simţea cã el era cel privit, descompus, repetat obsedant pe pânze, cã nu el, ci tablourile îl cercetau pânã la nimicire. Şi nemaiputând îndura, şi-a repezit cãutãtura dincolo de ele, cãtre mare.
Dar marea, marea nu mai era…şi s-a vãzut din toate pãrţile înconjurat de deşert, iar tablourile pâlpâiau ca nişte halucinaţii în dorul lor ultim.
– Unde e marea? a strigat în miezul risipirii, aici rãsãrind, acolo cufundându-se în orbitele seci ale dunelor.
Numai când îi amuţi glasul, îşi aduse aminte cã totul se petrecea într-o carte şi vrând sã iasã din ea, descoperi confuz cã nu mai avea la cine sã se-ntoarcã.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *