Prima dată am întîlnit-o pe M. Yourcenar în Povestirile orientale. Demult, cu siguranţă cînd eram la liceu. Ediţia primă în româneşte, cu o copertă delicată, alb-lăptoasă şi, mai ales, în traducerea incredibilă (incredibil de frumoasă, sper că se subînţelege) a lui Petru Creţia. Am citit de mai multe ori aceste Povestiri…Le recitesc, cînd şi cînd, şi acum – iau cartea şi deschid la întîmplare. Dacă aş spune că aproape le ştiu pe dinafară, pesemne că nu ar suna prea bine; dar nici prea departe de adevăr nu ar fi. Mai ales „Izbăvirea lui Wang-Fo”: povestire perfectă, rotundă, impecabil scrisă. „O boare de aur se înălţa din mare, răspîndindu-se asupra ei. În sfîrşit, barca începu să dea ocol unei stînci din pragul largului şi umbra unei faleze căzu asupra ei; dîra se şterse de marea pustie, iar Wang-Fo şi disciplolul său dispărură pentru totdeauna, pierduţi în marea aceea de jad albastru pe care, cu puţină vreme înainte, o scosese din nefiinţă pictorul Wang-Fo” – acesta este finalul, de neuitat, al acestei bijuterii de proză, (re) scrisă simplu şi genial de Margueritte Yourcenar. Cum spuneam – am citit de multe ori Povestirile, iar „Izbăvirea lui Wang-Fo” este, dintre acestea, preferata mea. De cîteva ori, nu doar pentru mine, am citit-o cu glas tare. A fost, de fiecare dată, ceva aparte; nu doar că am avut sentimentul că stau, cum spune un pasaj din această povestire, în interiorul unui tablou – Yourcenar are acest har, să povestească şi aproape să îi aşeze pe cititori „in interiorul unui tablou”. A fost ca şi cum aş fi stat în interiorul unei catedrale.
De altfel, m-am reîntîlnit de fiecare dată cu această atmosferă în paginile citite din Yourcenar şi am fost conştient mereu de acest fapt: aş putea aproxima „aerul” despre care vorbesc înşirînd aceste cuvinte – ceva solemn, firesc şi înalt. După Povestiri orientale, am citit Alexis sau tratat despre lupta zadarnică –„analiza completă a unei forme de a te afla în infern”, cum, atît de inspirat, a formulat traducătorul şi al acestei cărţi, acelaşi admirabil Petru Creţia. Cel care, despre această carte, a completat: „şi de a ieşi din el, denunţîndu-l ca pe un fals la care ai consimţit prea multă vreme. Nu ne alegem natura iubirilor noastre şi n-o putem încălca fără să fim pedepsiţi mai grav decît lăsîndu-ne în voia lor, care este aceea a soartei”. Exemplarul pe care îl am în bibliotecă din Alexis sau tratat… nu este complet; prin cine ştie ce capriciu tipografic, din cartea mea lipsesc cîteva pagini, 16-17. În schimb, atmosfera despre care vorbeam şi mai sus este, şi în acestă volum aşa zicînd incomplet, intactă.
Aşa cum, intactă, ea se regăseşte – se respiră de fapt; nu e deloc deplasat să formulez apelînd la acest verb – în Memoriile lui Hadrian. Nu avem de-a face cu o bijuterie, nu e doar o bijuterie, ci o întreagă comoară de proză. Pentru mine, Memoriile…reprezintă una dintre cărţile cele mai mari, cele mai adevărate, cele mai profunde pe care le-am întîlnit pînă acum.
Despre această atmosferă cu totul specială de lectură, despre resorturile ei adînci, am găsit cîteva indicii acum, de curînd, în urma lecturii unei cărţi de convorbiri pe care MY a avut-o cu Matthieu Galey. Am ajuns la această carte tîrziu, la ani buni faţă de data apariţiei sale în româneşte, oarecum întîmplător, dar nu sînt sigur că, într–adevăr, tîrziu. Îmi place să gîndesc că am ajuns la ea fix la timp.
Cartea se numeşte Cu ochii deschişi. Aici, în ea – alături de multe alte pasaje extrem de interesante pentru cei pasionaţi de opera şi curioşi despre viaţa acestei imense scriitoare, prima femeie membră a Academiei Franceze – sînt şi cîteva consideraţii despre ceea ce am putea numi filonul religios al scrierilor sale.
Iată, pe scurt, fişate cîteva dintre ideile „la temă”:
*nu avea, cînd era copilă, „nelinişti mistice”, ci „mai curînd, intuiţii mistice. Să le numim un interes, o capacitate de a participa, de sorginte religioasă, în accepţiunea exactă a termenului, care înseamnă „a reuni””;
*”toate riturile sînt frumoase. Îmi plac riturile. Bazele culturii mele sunt religioase şi cititorii mei o ignoră complet, nu o văd.”;
*”şi în perioada următoare a existenţei mele, mitul exprima acest lucru, contactul permanent al fiinţei umane cu eternitatea, văzută prin prisma zeilor greci. Aşa am continuat să simt, aşa simt şi acum, şi din ce în ce mai mult”;
*”sunt domenii, cum este religia sau poezia, care trebuie să rămînă obscure. Sau orbitoare, ceea ce este acelaşi lucru”;
*”educaţia mea a fost foarte liberă, niciodată nu mi s-a spus că trebuie să cred în cutare sau cutare dogmă, dar mi-a rămas totuşi sentimentul imensităţii invizibile, al imensităţii neînţelese care ne înconjoară”;
Şi mai scurt, reluarea unei idei: opera lui M. Yourcenar e ca o catedrală în care se oficiază magistral.
