Elogiu şi necrolog

Cu diferenţele şi diferendele de rigoare, piaţa cărţii din România funcţionează aproape după model vestic. Sincronizarea e demnă de admirat: nu există autor occidental de succes (sau cu succes în Occident) care să nu fie tradus instantaneu în România. Diferă, desigur, cifrele: în timp ce în Statele Unite, Anglia ori Franţa best-seller înseamnă sute de mii ori chiar milioane de cărţi vândute, la noi, editorii sunt fericiţi dacă ajung la trei-patru mii de exemplare.

Cu toate acestea, piaţa pare dinamică – în ciuda faptului că librăriile seamănă tot mai mult a muzee, pline de exponate la care nu se uită nimeni. Însă chiar dacă ţi-e lene să ieşi din casă (dacă ai norocul să locuieşti într-un oraş unde încă mai sunt librării), internetul îţi aduce, în timp record, orice volum doreşti.

Mă gândeam din nou la aceste banalităţi supărătoare, îngrijorat de situaţia din teren: în ciuda invocatului dinamism al pieţei, soarta unor genuri literare pare pecetluită. Cele mai primejduite sunt – se vede cu ochiul liber – poezia şi critica literară. Dacă vrei să-l scoţi din pepeni pe-un editor, propune-i un volum de versuri sau o carte de cronici literare. Cu poezia ştim demult cum stăm – şi nu cred că e nimic de făcut. În cazul al doilea, sunt şi eu de părere că simplele culegeri de articole sunt cvasi-inutile, dacă nu te numeşti Maiorescu, Călinescu, Lovinescu ori Manolescu. Dar şi când e vorba de astfel de nume mari, „antologiile” de cronici ar trebui făcute doar la sfârşitul carierei, şi nu ca elemente de consolidare a acesteia. Din păcate, nu puţine prestigii s-au construit pe baza acestei metode leneşe. Iar acum constatăm cât de contraproductivă se dovedeşte ea: când aude de critică literară, cititorului îi fuge imediat mintea la indigestele aglutinări de articole veştede, adunate între două coperte, şi nu la cărţi precum Gogol, sau fantasticul banalităţii, de Lucian Raicu, Contradicţia lui Maiorescu, de Nicolae Manolescu, Dimineaţa poeţilor, de Eugen Simion, Negru şi alb, de Livius Ciocârlie, Expresivitatea involuntară, de Eugen Negrici, Imediata noastră apropiere, de Cornel Ungureanu, Amazoanele, de Adriana Babeţi, Rimbaud, de Vasile Popovici, ori chiar recentele Ardelence ale lui Alexandru Cistelecan. Ce vreau să spun e că genul critic e bun atunci când îşi depăşeşte condiţia, părăsind tărâmul arid al interpretărilor şi disocierilor savante, devenind lectură seducătoare în sine, capabilă să-şi creeze propriul spaţiu de expresivitate. Fiecare dintre cărţile menţionate mai sus poate fi citită chiar dacă n-ai habar de proza lui Gogol, de gândirea lui Maiorescu, de primii poeţi români, de inovatorii francezi, de textele oficiale din secolele trecute, de spiritualitatea bănăţeană, de femeile războinice ori de poetul care-a abandonat poezia la douăzeci şi unu de ani, pentru a începe o viaţă suspectaventuroasă. Şi cu atât mai puţin de versificatoarele exaltate readuse la viaţă de Alexandru Cistelecan, de care, la drept vorbind, n-a auzit nimeni vreodată…

Există în cele spuse mai sus un paradox ininteligibil: cu toate că n-o citeşte nimeni, critica literară cunoaşte o înflorire fără precedent. Zecile (sau poate sutele) de reviste publicate în acest moment în România conţin, în cea mai mare parte, articole critice. Dacă mai adăugăm miile de studii şi exegeze produse de mediul academic, ajungem la cifre care te lasă visător: ori ne aflăm în faţa uneia din marile şarlatanii ale secolului, ori am pătruns în spaţiul compact al nebuniei. Din această dilemă nu ieşim decât citindu-l pe Herman Hesse, cel care a văzut existenţa ca pe un imens (şi inutil) joc al mărgelelor de sticlă. Sau ca pe un proces de renaştere spirituală de care nu suntem conştienţi…

Am intrat în etapa în care prilejurile de bucurie sunt, simultan, şi momente de tristeţe. Să luăm exemplul unei lansări de carte. În cazul fericit în care evenimentul nu se desfăşoară într-un anonimat lugubru, prima reacţie e de fericire: ai întâlnit acolo prieteni pe care nu-i mai văzuseşi de multă vreme. Conversaţi, staţi la rând pentru autografe, împărtăşiţi impresii, felicitaţi autorul, promiteţi să vă revedeţi. Ajuns acasă, îţi dai seama că oamenii din librărie sunt, de fapt, aceiaşi, că mult-invocatul „cerc al cunoaşterii” nu s-a lărgit, ba, dimpotrivă, e tot mai strâmt. Senzaţia că eşti un sectant, adică un exilat privit cu ochi suspicioşi de comunitate şi de autoritate, ţi se strecoară, inevitabil, în suflet. Cu atât mai mult cu cât e vorba de sectele pe care le cunoşteai din vremea comunismului, şi nu de cele de azi, expansive, excelent organizate pentru a cuceri noi zone de influenţă.

Suntem / am fost produsul civilizaţiei cărţii. Lumea noastră e pe moarte, dacă nu a murit deja. Ne aflăm în pragul unei noi barbarii, pe care condiţiile istorice „o dau în clocot”. Când, începând cu anii ‘70, tot mai mulţi dintre prietenii copilăriei şi adolescenţei mele începuseră să emigreze în Occident, plecau având cu ei şi rafturi întregi din bibliotecă. Se despărţeau de o ţară, dar nu şi de ceea ce constituia (şi) esenţa acelei ţări: un anumit respect faţă de carte. Mai mult, la revenirile periodice în România, aveau grijă să încarce port-bagajele maşinilor cu volumele lăsate în grija prietenilor ori a rudelor. Altceva nici nu aveau, de altfel, ce să ia din România.

Mulţi dintre acei prieteni continuă să plece, după concediile petrecute aici, tot cu cărţi. Mi-au vorbit de importanţa lecturii în viaţa lor în lunile şi anii grei din lagărele de refugiaţi şi în perioada de adaptare la o altă civilizaţie. Or, absenţa cărţilor ar putea să explice (chiar dacă nu în întregime) situaţia disperată a unor populaţii întregi din Orient, a căror tragedie se derulează chiar sub ochii noştri. Ţinuţi departe de carte, ei n-au putut să-şi dezvolte sistemul imunitar capabil să-i ferească de bestialitatea bandelor politicoreligioase ce i-au transformat aproape în sclavi. Cartea nu e doar un obiect de instrucţie şi delectare: e şi un talisman ce ţine departe răul şi violenţa produse de conducători politici dezaxaţi.

Ştiu că nu e corect politic să blamezi brutele, pe necivilizaţi, barbari, nespălaţi. Dreptul la „diferenţă” a devenit în lumea noastră sacrosanct. M-am obişnuit, însă, cu precădere în ultimii ani, ca în călătoriile cu trenul (de obicei interminabile) să evit conversaţiile mai lungi cu oameni care nu au cu ei o carte sau măcar o revistă ori un ziar. Nu e un semn al aroganţei. Am multe defecte, dar cu siguranţă nu am două: nu sunt vanitos şi nici nu dispreţuiesc, din oficiu, pe nimeni. E, pur şi simplu, pragmatism. E rezultatul multor experienţe în urma cărora am ajuns la concluzia că e curată pierdere de vreme să „conversezi” cu indivizi pentru care valorile tale nu există. Le vei apărea, în cel mai bun caz, drept un naiv picat din lună, cu totul nepriceput la şmecheriile şi furtişagurile pe care ei le au la degetul mic. Dacă au preferat să rămână doar cu zestrea genetică preluată la naştere, nu e rolul meu să le întreţin impresia că aşa e normal. Pentru mine, normalitatea înseamnă cu totul altceva: înseamnă efort continuu de autoeducare.

Într-un joc amar-amuzat, unul dintre criteriile mele de evaluare a acestei categorii (covârşitoare) de indivizi, e să mă întreb când au intrat ultima oară într-o librărie. Răspunsul mi se impune de la sine: niciodată. Mai mult: cum ar arăta plimbându-se printre rafturile cu cărţi? De obicei, la un astfel de test mintea mi se blochează. Ca să ies din paralizie mentală, renunţ să mă mai gândesc la destinul omenirii şi-mi văd, autist şi uşurat, de lectura cărţii pe care-am întrerupt-o pentru a-i privi o clipă –, dar şi pentru a scrie acest articol…

Articol reprodus, cu permisiunea autorului, din revista Romania literară.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *