Aferim! Cînd și cum vine secolul al XIX-lea?

Există un mod de a scrie și crea texte și obiecte istoriografice cu scop preponderent igienic. Anii 1990 au fost perioada de productivitate maximă în acest domeniu. Ca să se mai spele pe dinți și să își mai taie unghiile și cei ieșiți din străfundurile provincialismului intelectual s-au scris texte ce reinterpretau și de-mitizau banalitățile agresive ale național-comunismului. Unele discursuri igienice de acest fel s-au dovedit eficiente, altele chiar interesante – mai ales atunci cînd erau combinate cu reflexii istoriografice serioase, cum a fost cazul lui Boia.

Tipul acesta de abordare are însă o ambiguitate specială. Ca să funcționeze trebuie să trezească o anumită fascinație publică (pro și contra), să vulgarizare mai mult sau mai puțin inteligent. Pe măsură ce piața de carte și de idei devine tot mai restrînsă, combinația dintre igienizare și nevoia de succes comercial cu orice preț pot da naștere unor încercări de a ne arăta cum “românii sînt altfel” sau alte minunății.

Cînd a apărut Aferim!, primele laude și critici au mers pe acestă direcție. E un film extraordinar fiindcă ne arată care e treaba cu rasismul milenar al românilor sau că ne introduce în istoria “reală”, nu în cea romantică sau naționalistă pe care o știm cu toții. E un film îngrozitor fiindcă nu arată suferințele țăranilor și a poporului român ci a țiganilor și ironizează și caricaturizează Nația, Biserica și Istoria. Dincolo de aceste poziții (nu total simetrice, bineînțeles) ar trebui luată în serios situarea poveștii filmului în secolul al XIX-lea. Un secol destul de mobil.

După fascinația față de anii interbelici și de figurile culturale majore ale lor – sute de mii de cărți semnate de triada Eliade, Cioran, Ionesco au inundat librăriile și tarabele cu cărți din anii 1990 – ceva mai recent, secolul al XIX-lea a devenit interesant. S-au re-editat memorii și au început să apară cărți academice cu succes de public.

Interbelicul este o resursă de legitimare mai directă decît secolul al XIX-lea. Intelectualii contemporani își pot încă crea strămoși interbelici direcți; linii de continuitate sînt constant construite și întreținute. Cu cît mai ușor se ajunge la interbelic cu atît mai departe este perioada comunistă și mai directă legătura cu Occidentul. În ultimul timp însă, mecanismul: strămoș interbelic, anticomunism și, deci, legătură cu Occidentul nu mai funcționează la fel de bine. Interbelicele s-au multiplicat și politizat, la fel și Occidentul și chiar perioada socialistă e mai puțin omogenă decît înainte.

În această perioadă de nesiguranță față de valoarea unitară a interbelicului, secolul al XIX-lea devine o zonă interesantă de capital simbolic. E un secol mai indirect, mai exotic; este un fel de “țară străină” la care avem acces prin memorialistică și arhive, dar care dă o durată lungă istoriei naționale, ne ferește de contactul neprotejat cu interbelicul și, în același timp, ne îndepărtează de comunism. Este un secol printre clădirile și ruinele căruia trăim, a cărui limbă o vorbim, al cărui amestec de cosmopolitanism și naționalism dăinuie încă. Este singurul secol din care mai putem scoate, cu aparentă nevinovăție, exemple, predecesori, povești și povețe.

Cinematografia românească, premiată și legată de un Occident mai concret decît cel al culturii românești fascinate de Eliade-Cioran-Ionesco, se apropie și ea, prin Aferim!, de secolul al XIX-lea. Cazul este însă unul diferit. Apropierea nu survine în spațiul lăsat gol de politizarea și multiplicarea interbelicului. În filmul românesc, secolul al XIX-lea urmează după obsesia față de perioada comunistă. Aceasta nu trebuie să ne facă să nu luăm foarte în serios încercarea de construcție istorică din Aferim!. Din contră, forța filmului constă în materialitatea asamblării istorice.

Aferim! este filmat, parțial, în nordul Dobrogei de astăzi. Zona Măcinului ar fi fost parte a imperiului Otoman în momentul ficțiunii istorice. Prin peisajul său de acum, locul evocă, însă, cinematografic, zone nord-dunărene românești de acum 150-200 de ani. Prin filmarea în Dobrogea actuală, ce ține locul Munteniei de secol al XIX-lea, convențiile de timp și loc ale narațiunii sînt deja dezarticulate.

Imaginile alb negru curg estetic și neliniștitor. Dialogurile se încheagă din texte aparent cunoscute, dintr-un soi de arhivă a secolului al XIX-lea aflată la îndemîna omului de astăzi. Frumusețea acestui film nu stă în capacitațile sale demitizante ci în materialitatea cu care ne redă un secol al XIX-lea construit minuțios și artificial în același timp.

Aferim! poate să destabilizeze și desfacă intenționalitățile colectiv-naționale prin starea de dezordine și criză ce o instituie redarea unui secol familiar și exotic în același timp. Materialismul cinematografic ce transpare din imaginile înlănțuite ale filmului schițează o lume fragmentară, unită de sensuri tranzitorii, în care apar povești despre legaturi paterne, despre sclavie (ca un soi de paternalitate pervertită), dar din care nu pot fi extrase sensuri colective clare. Cuvintele ne sînt familiare, personajele la fel (țigani, zapciu, boieri, țărani, preoți, călugări, negustori etc.) și întîmplările par fragmente din memorialistica epocii. Cu toate acestea, asamblarea lor în film e șocantă. În loc de familiaritatea, intimitatea și memoria – mediate toate – ce ne leagă de secolul memorialisticii atunci cînd citim texte sau vedem poze – apare o imagine stranie a unui corp creat din elemente disparate. Coerența și profesionalismul re-construcției istorice nu fac decît să pună în evidență și mai pregnant spectralitatea secolului al XIX-lea românesc.

Mai mult decît despre robie, țigani, stereotipuri sau rasism e un film despre secolul al XIX-lea așa cum se conturează el, în variante diferite, în secolul al XXI-lea. Primul reușit.

 

Un comentariu

  1. Oarecum. Dar comentariul e la nivel meta. Altfel spus e cumva despre cum vede autorul filmul si nu despre film.
    Care e frumos dar mediocru. Hai sa zic, asa, citeva faze disparate. Ce se intimpla la han este foarte neplauzibil. Oamenii danseaza acolo ca intr-o discoteca de prin anii 1990. Ce se intimpla la sfirsit e si mai implauzibil. Curtea boiereasca e meschina ca dimensiuni, tiganii din satra se comporta straniu, boierul castreaza cu mina lui sclavul fugar. Nu e un artificial „bun” rezultat dintr-o forma de reflexivitate istorico-cinematografica ci o lipsa de intelegere asupra unor momente de viata din secolul al XIX-lea.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *