Pune-i rochie, taie-i ghearele realității, îmblânzește zgripțuroaica la tine în cameră

Cel mai frumos soi de inerție – când ajungi la capătul unei cărți și orice ai face, orice n-ai face, pentru o vreme continui să fii tot în poveste. Te plimbi pe străzi dar te rotești tot acolo, te uiți în asfalt și nu vezi decât tot ce e în poveste, ar fi nevoie de o forță exterioară din sens invers ca să te oprești, să te întorci aici, unde sunt facturi, unde sunt cărți de tradus, unde sunt știri, carduri, plase și vorbe, unde sunt vecini și poate prieteni, însă nimic exterior nu se-aude, nu mișcă, nu cântă pentru încă o vreme, doar povestea, povestea. Și-atunci rescrii, ăsta e singurul mers înainte posibil: înapoi, tot înapoi în poveste, aleargă și după ce totul pare c-a stat. Cel mai dulce soi de inerție.

*

Nu poți să scrii decât îndrăgostit. Sunt îndrăgostită până peste urechi de cartea la care rescriu, fericire se numește clipa prelungă când refac un singur paragraf într-o dimineață și parcă uit să respir, și el se zvârcolește, și el se încovoaie, și el se întinde animalier și-mi cântă din detalii, și uneori îmi vine să plâng de fericire, când simt că paragraful e gata, abia acum este cu adevărat viu, e liber, se desparte de mine. Deschid ușa tremurând și nu înțeleg aproape nimic din ceea ce-i dincoace. De asta nu ne putem opri, și tot de asta nu contează aproape deloc publicarea. Magia, plăcerea, acel ceva dătător de beție și cruntă dependență pe care îl căutăm iar și iar se află numai acolo, în asemenea clipe de fericire estetică, pură, puternică. Și spaima, mereu, că nimic niciodată n-ar putea lega între ele asemenea puncte teribile, cât să ne dea un întreg.

*

Nimic nu ajută scrisul mai tare decât izolarea.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât imposibilitatea de a vorbi.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât nevoia nebună de a spune tăcând.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât o experiență la limită, din care crezi că nu mai ieși viu. Să mulțumești cerului pentru tot ce-a fost rău, necruțător, imposibil de nedrept, strigător, in-va-ziv, să mulțumești bolilor, furiilor, furturilor – tot ce te-a lovit te-a adus mai aproape de tine. De acolo, din nodul tău fierbinte din gât, dacă taci suficient, o să iasă într-o bună zi o poveste, o viață. Pune-i rochie, taie-i ghearele realității, îmblânzește zgripțuroaica la tine în cameră. Dansează cu ea. Adormi cu ea alături, întoarce-o cu spatele și cuprinde-o în brațe, șoptindu-i în ureche de-a-ndoaselea: hush, little baby, dont’t you cry…

*

Birourile mele. Acasă. La bibliotecă. Pe terasă. Acasă. În grădină. La bibliotecă. Acasă.
Să fie oricât de multă gălăgie – pași, fâțâieli, aspiratoare, sporovăieli de femei de serviciu gâdilate – dar nici un sunet, nici o respirație, nici un semn de om cunoscut, la care se presupune că ar trebui să reacționez. Să fie ore înainte. Să fie spațiu pustiu, golit de obiecte stupide – ideal, doar o masă și un scaun. Să fie curat. Să fie o traducere în spate, nimic înainte. Să fie lumină de zi. Să fie cafea. Să nu fie muzica altora. Să nu fie internet. Să nu fie telefon. Să fie poveste. Și poate să fie și o pisică.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *