Pornind de la Burke: libertate, moderaţie, prudenţă

Ceea ce distinge vocea lui Edmund Burke, din “Reflecţiile asupra Revoluţiei din Franţa”, este calitatea ei profetică. Vechi whig, apărător al ordinii constituţionale care se naşte la 1688, fidel unei tradiţii ce mizează pe libertate şi pe înrădăcinarea ei istorică, Burke a ştiut să citească în anul 1789 semnele unui viitor care va prinde contur, cu adevărat, de abia în Octombrie 1917. Revoluţia bolşevică împlineşte promisiunile iacobinilor. Drumul de la conspiraţia lui Babeuf la lovitura de stat a lui Lenin este cel pe care îl parcurge istoria occidentală. Din trunchiul radicalismului francez se hrăneşte energia urii pe care o va cultiva comunismul, pe urmele demiurgului Lenin. Resentimentul este materia din care se alimentează patosul revoluţionar care aspiră să sufoce pornirea libertăţii. După un secol şi jumătate, profeţia lui Burke este confirmată, în clipele în care noile religii politice încep ascensiunea lor, care pare de neoprit.

Puterea fanatismului

Vocaţia profetică a lui Burke decurge din capacitatea intelectului său de a pătrunde îm miezul imaginarului revoluţionar. Burke a văzut ceea ce generaţiile progresiste care au venit după el au ales să ignore, deliberat: în centrul generozităţii aparente a umanismului revoluţionar se află flacăra teribilă şi devoratoare a fanatismului. Cei ce aspiră la eliberarea umanităţii sunt posedaţi ai ideilor, prometei care nu ezită să trimită flăcările din Olimp spre a nimici o omenire ce trebuie purificată şi reinventată.

În fapt, iar aceasta este lecţia pe care Burke o predă, fără ezitare, revoluţia care se ridică o dată cu anul 1789 aspiră la o perfecţiune inumană şi geometrică: cultivarea acestui ideal hrănit din reveriile filosofice este unica ambiţie care îi motivează pe noii politicieni radicali. Ideile se reduc la una singură, iar panaceul venerat cu religiozitate este investit cu puteri mistice. Tot ceea ce nu încape în acest pat procustian al ordinii raţionale este tăiat, lichidat, aruncat la acel goş de gunoi al istoriei, evocat obsesiv de bolşevici, în anii lor de geneză.

Critica lui Burke a intuit consecinţele ultime ale dominaţiei fanatismului intelectual. Umanitatea este împărţită, inevitabil, în două clase, rigid separate: profesorii de fericire se află faţă în faţă cu oamenii care le sunt material de experiment şi modelare. Ca şi Tocqueville mai târziu, Burke a sesizat această înclinaţie morbidă a intelectualului izolat şi sedus de fantasme de a recurge la ingineria utopică, în domeniul politicii. Guvernarea nu mai are nimic în comun cu concretul vieţii, cu peisajul alcătuit de comunităţi şi codificat de tradiţie. Politica devine o brutală şi sângeroasă impunere a Ideii,o căutare a perfecţiunii care se aşterne peste decapitări şi linişte de cimitire.

Fanatismul revoluţionar va fi,invariabil, unul milenarist, escatologic şi intransigent. Compromisul este o eroare, moderaţia un păcat, de vreme ce unicul scop al unui radical este de a curăţi terenul, în vederea ridicării cetăţii ideale pe care o desenează ideologia sa. Fanatismul revoluţionar este un derivat modern şi contagios al urii, un vehicol care duce mai departe pasiunea distrugerii absolute. Fantoma egalităţii sociale mobilizează, seduce şi încadrează popoare. Nivelarea destinelor, prin asaltul împotriva proprietăţii, este calea de urmat. Şigaliov, personajul lui Dostoievski, este un spirit care trăieşte în această bolgie a coşmarului. Universul pe care îl conturează este unul al orbirii şi devastării.

În ordine istorică, totalitarismul din secolul XX este ipostaza ultimă a fanatismului sanguinar pe care Burke îl întrevede, atunci. Indiferent de polaritatea ideologică, tirania modernă este un regim fondat pe monomanie şi pe abolirea corpurilor intermediare. Statul cucereşte, programatic, toate spaţiile în care se poate refugia şi apăra individul . Revoluţionarea societăţii nu poate fi dusă la capăt în absenţa acestei expansiuni totale. Individul este expulzat din comunitate şi aruncat în masa ce adoră Partidul ce mişcă mecanismul acestui Stat atotputernic. În congresele naziste şi comuniste, fanatismul totalitar îşi află întruchiparea sa concretă,prin celebrarea urii.

Libertate şi moderaţie

Profetică, viziunea lui Burke nu este dominată de pesimismul ce aboleşte speranţa. Libertatea,moderaţia, prudenţa au fost valorile pe care Burke le-a aşezat la temelia edificiului său. În faţa derivei fanatismului, el a ridicat o linie de apărare solidă, spre care ne putem întoarce şi noi, astăzi.

Libertatea şi proprietatea privată sunt barierele, naturale, pe care le pute ridica spre a opri înaintarea fanatismului nivelator. Elanului demagogic îi putem opune ataşamentul faţă de valorile care ne definesc comunitatea şi tradiţia ei. Egalitatea în faţa legii este singura egalitate pe care o putem accepta. Ea este incompatibilă cu experimentul demagogic ce face apel la ură, la resentiment şi la rapacitatea individiei.

Naţionalismul tribal, ivit din cultivarea oarbă a unităţii de sânge sau de religie, este incompatibil cu patriotismul organic şi luminos pe care îl redescoperim la Burke. În fiecare casă din oraşele noastre care se prăbuşeşte, cariată, se află, închisă, o parte din această tradiţie pe care nu o putem abandona. Patrimoniul de cărămidă este cel în care aflăm ceva din sufletul colectiv care ne defineşte.

Moderaţia şi prudenţa pot acorda politicii şi guvernării şansa de a respecta acel domeniu suveran ce ţine de libertatea individuală. Solidarităţile organice se pot ivi numai din acest ferment al libertăţii. Moderaţia invită la reflecţie, la calm şi dechide calea acelui compromis fericit ce uneşte, în loc de a dezbina. Moderaţia lui Burke înseamnă şi fermitate, căci în faţa fanatismului nu se poate gândi altă strategie decât rezistenţa
Libertate,moderaţie, prudenţă, solidaritate: optimismul conservator al lui Burke mizează pe ceea ce oamenii posedă şi tiranii dispreţuiesc şi distrug. Întoarcerea la Burke este o întoarcere la energiile uitate, dar veşnic vii, ce palpită, asemenei unui râu în adânc.