Nu cu mult timp în urmă, într-un amplu interviu acordat Lapunkt.ro, profesorul Boia ne menționa, între altele, marea sa pasiune pentru ceea ce se poate numi “problemele teoretice ale istoriei”: “Mă interesează tot mai mult şi problemele teoretice ale istoriei; de fapt, dintotdeauna m-au interesat. De pildă, mă preocupă foarte tare problema cauzalităţii în istorie. De obicei, ea este tratată destul de superficial – istoricii afirmă cu autoritate prezenţa unor cauze în istorie. Le afirmă, dar nu au cum să le demonstreze convingător; în istorie nu există posibilitatea de a experimenta o demonstraţie. Există un joc al interpretărilor.” (aici, în detaliu: http://www.lapunkt.ro/2015/05/27/interviu-lucian-boia-cum-s-a-romanizat-romania/ )
“Jocul cu trecutul” este una dintre cărțile fundamentale și de mare succes, în direcția indicată mai sus, ale lui Lucian Boia. Recentissim, a apărut o nouă ediția a acestei lucrări. A cincea!
Despre sensul pe care îl are istoria, lucrurile sînt, argumentează profesorul Boia, foarte complicate. În formularea domniei sale: „Întrebarea fundamentală este, desigur, dacă istoria are sau nu sens. Dacă nu are sens, orice efort de a afla din ea încotro mergem se dovedeşte derizoriu. După atâta abuz de teleologie, scepticismul istoric pare a câştiga teren. Sunt tot mai puţine marile construcţii filozofice capabile de a ne spune de unde venim, încotro mergem şi graţie cărui meca-nism. Un gânditor precum Karl Popper nu se sfieşte să afirme, contrazicându-l pe Karl Marx, absenţa oricărui sens în mersul istoriei. În ce mă priveşte, mă mulţumesc să contemplu gratuitatea dezbaterii. În fapt, nu ştim dacă istoria are sau nu are sens, dacă este sau nu este orientată, şi orice alegere în această dilemă ţine de pura credinţă, şi nu de vreun adevăr demonstrabil.“
„Jocul cu trecutul”nu este, ne avertizează profesorul Boia, un tratat erudit de teorie a istorie. Este, nici mai mult, nici mai puţin decît o „lucrare întrutotul personală”; ceea ce, iarăşi ne avertizează profesorul Boia, nu presupune că este şi „întrutotul originală”. Nici nu are cum să fie aşa – şi, de aici, şi o parte din farmecul ei. Fiindcă, deşi încă nou ca abordare şi cultivînd o viziune care e în continuare inconfortabilă (asta ca să folosesc un termen blînd) pentru o bună parte a direcţiilor istoriografice de la noi, Lucian Boia se înscrie într-o tradiţie de gîndire şi de povestire a istoriei absolut respectabilă în Occident. „Există o logică a istoriei în genere, un mecanism propriu reelaborării şi actualizării trecutului. Istoria îşi are condiţia ei”. Între altele şi în mod fundamental, această condiţie aparte a istoriei (o „ştiinţă” care are, spune domnul Boia, „curioasa particularitate de a purta acelaşi nume cu obiectul cercetării ei”) reprezintă miza acestei cărţi, deşi „nu întotutul originale”, în mod semnificativ originală pentru spaţiul public românesc şi plină de şarm.
Încă o scurtă observaţie: pesemne că, în virtutea sugestiilor lăsate în spațiul public, în curînd vom avea, în direcția teoriei istoriei, ceva nou din partea domnului Boia. În ce mă privește, nu pot să trec, în registrul cultural personal, decît la capitoluul vești bune această probabilitate.
