Margaret Nicholas, Les plus grands maniaques du monde, CIL, Paris, 1997, p. 132 :
“Il [Brummel] ne saluait jamais une femme dans la rue, de peur de ne pas pouvoir replacer correctement son chapeau sur la tête. Il cessa brusquement de voir une dame qu’il courtisait parce que, soupira-t-il, <j’ai découvert que Lady Mary mange du chou>. Car il haïssait les legumes, bien qu’ayant un appétit de paysan pour le fromage et le pain”.
1.De mai bine de un secol, copilăria e obiectul unor revendicări furibunde din partea unor direcţii de gîndire ce pretind să-i dezvăluie veritabila esenţă. Psihanaliza îl deghizează pe infans într-un monstru polimorf dominat în întregime de injoncţiunile sexualităţii, într-o făptură necesarmente impură, maculată ab initio de constrîngerile prea puţin estetice ale vieţii. El apare ca un vorace sclav al plăcerii, un automat programat pînă în cele mai infime detalii de gramatica lui senzuală. Deloc ingenuu, deloc naiv, deloc angelic, trăieşte sub regenţa tiranică a propriului trup care îi dictează toate preocupările majore şi toate interesele de cunoaştere. Erotismul lui hulpav, ce îmbracă pe rînd toate formele imaginabile şi ameninţă să-i devasteze fiinţa, aducîndu-l în pragul distrugerii, e limitat treptat doar graţie unei severe şi continue presiuni exterioare, singura capabilă să permită naşterea unei individualităţi relativ previzibile, suficient de bine conturată pentru a-şi însuşi exigenţele civilizaţiei. Sălbaticul înspăimîntător interiorizează mesajul repetat cu obstinaţie şi cu biciul de către dresorul său desemnat de societate şi astfel copilăria se termină prin inventarea burghezului.
Dacă doctorul Freud schiţează o imagine înfricoşătoare a copilăriei, transformînd-o într-un teritoriu al tuturor pericolelor, artistul se vede obligat să reacţioneze. Pentru el, contează prea puţin ce face copilul cu propriile excremente sau cu micul lui penis. Pare mult mai importantă magia lumii pe care-o scoate la lumină, naturaleţea lui imperturbabilă, resursele de imaginaţie folosite în fiecare clipă în demonia ludică de care e stăpînit. Omuleţul infatigabil, mereu gata de alte proiecte, în stare să reia de o mie de ori acelaşi gest banal sau să se lanseze în cele mai incredibile aventuri, scormonind fără încetare în mormanul de vechituri convenţionale ale lumii pentru a produce miracolul, e pentru artist singura imagine autentică a geniului, chipul nostru nobil şi necorupt pierdut în urma unei Căderi mai inexplicabile decît aceea povestită în cartea Genezei. Eram cu toţii sortiţi să devenim fiinţe extraordinare, superbe aglutinări de inteligenţă şi farmec, în vreme ce trista noastră realitate ne convinge zilnic că am devenit doar nişte jalnici conţopişti. Aşa conchide artistul, păstrîndu-şi pentru sine disperarea şi dispreţul, hotărînd să celebreze măcar urmele potenţialei noastre excelenţe, exaltînd paradisul copilăriei. De aceea, spionează fiecare cuvînt al ţîncilor, le înregistrează gesturile şi atitudinele memorabile, se străduieşte să le copieze înţelepciunea, convins că asta e singura cale de a le descifra misterul.
2.Culturile decadente nu mor, aşa cum ne-am putea aştepta, din pricina sclerozării, a răspîndirii paradigmei senilităţii. Declinul lor fatal e semnalat de progresiva infantilizare care le cuprinde, de evacuarea aproape totală a figurilor maturităţii. Individul devine incapabil de seriozitate, trăsăturile lui par mereu imberbe, refuzînd parcă să exprime forţa ori demnitatea. Întreaga lui fiinţă e confiscată de pasiunea pentru joc şi pentru farse, preocupările lui se raportează doar la prezent, inteligenţa lui e barocă şi discontinuă.
E suficient să comparăm două seturi de fotografii ale unor persoane de aceeaşi vîrstă plasate în epoci diferite pentru a intui adevărul tezei de mai sus. Străbunicul meu la 23 de ani şi fotografia mea din paşaport, făcută la aceeaşi vîrstă, cu puţin înainte de plecarea la Paris. Nietzsche student, terifiant de matur, protejat de masca eruditului riguros pe care tocmai şi-o însuşise, pare să fi lăsat de mult în urmă orice semn al adolescenţei, în vreme ce tînărul Cioran plimbîndu-se pe malurile Senei la aceeaşi vărstă pare doar un copil.
3.O umanitate convertită la gnosticism va fi una fără copii, programatic sterilă, fanatizată de speranţa ardentă a mîntuirii prin intelect, sacrificînd neastîmpărul trupului în folosul triumfului rece al logosului, refuzînd cu isterie ideea procreaţiei, aşteptînd cu nerăbdare stingerea stirpei muritorilor pentru ca o nouă umanitate să se nască fără pată în cer.
