Expert în relații internaționale, politolog, jurnalist și istoric, Charles King a scris, în 2004, o carte despre Marea Neagră. Opțiunea autorului britanic n-a fost întâmplătoare, după alte câteva lucrări anterioare despre istoria spațiului ex-sovietic și a celui sud-est european. Marea Neagră. O istorie (Polirom, 2015, trad. de Dorian Branea și Cristina Chevereșan) e, deopotrivă, o prezentare sintetică a dinamicii istorice ce a caracterizat arealul Mării Negre și o perspectivă multietajată (etnică, militară, politică, economică) a unei zone foarte mobile în potențialul ei socio-geografic. E probabil ca lucrarea lui King să se înscrie cu succes, alături de cele ale lui David Abulafia și Lincoln Paine, într-o recentă paradigmă anglo-saxonă de a privi istoria lumii prin istoria apelor care i-au asigurat vitalitatea, de-a lungul timpului.
Demersul lui King a pornit, cronologic, de la etimologia numelui (Pontus Axeinos, Pontus Euxinos, Kara Deniz, 
Ciornoe More) și de la primele evenimente atestate sau presupuse, care au marcat istoria litoralului Mării Negre. Greci, barbari, romani, sciți, geți, lazi, bizantini, otomani, genovezi, venețieni, ruși, cazaci, tătari, bulgari, ucrainieni, români au fost tot atâtea popoare ce au determinat o anume configurație a lumii marine de după Dardanele și Bosfor. ”Această carte”, afirmă autorul, ”încearcă să reunească istoriile, culturile și evenimentele politice aparținând popoarelor din jurul Mării Negre și să repună în circulație o hartă intelectuală mai veche a frontierei de sud-est a Europei. Cu excepția unei scurte perioade în și așa scurtul secol XX, Europa de Est – cel puțin cea desemnată de varianta scrisă cu doi E mari – nu este numele sub care extremitatea sud-estică a continentului era cunoscută de majoritatea oamenilor. Teritoriul ce se întinde de la Marea Baltică la Marea Neagră a avut pentru o vreme o ideologie comună, structuri politice similare și, în general, obiective de politică externă congruente”. Monopolul grec al comerțului, dominația îndelungată a Imperiilor Bizantin, Otoman și Țarist au asigurat această ”ideologie comună”, care s-a destrămat, în secolul XIX, când Marea Neagră a intrat în era războaielor și a protectoratelor internaționale. A fost vorba de o istorie cu nimic mai instabilă decât în alte părți ale Europei și ale Asiei, susține King, cu atât mai mult cu cât ideile moderne și națiunile definite cultural au fost apariții foarte târzii, în zona Mării Negre. Toate aceste schimbări au constituit subiectul cărții, cu incursiuni și excursuri interesante prin istoria veche și contemporană a unei întinderi de apă văzute, mereu, în ciuda tuturor rupturilor de ritm, ca o punte între limbi, religii, etnii și interese de tot felul. Oamenii, mărfurile, armele, corăbiile și teritoriile au fost bornele care au întrețesut viața, pe marginile și pe suprafața Mării Negre, secole, de-a rândul.
Cu o largă cuprindere cronologică (din secolul I î.Hr. până în 1990), cu o pluralitate de perspective aplicate analitic simultan, cu o bibliografie variată (consultată inclusiv în bibliotecile românești), lucrarea lui Charles King a sintetizat câteva milenii de istorie într-un veritabil manual al Mării Negre. Povestea ei complicată pare, acum, mai ușor de înțeles, spusă de un ”străin” care a avut avantajul contemporaneității și al unei distanțe pe care un Gheorghe I. Brătianu n-a avut-o, când și-a scris sinteza analoagă.
