Adaptarea din 1962 lui Welles după “ Procesul” lui Kafka are rigoarea terifiantă a unui coşmar modern. Mai mult decât o transcriere mecanică,textul cinematografic al lui Welles este încercare de a descrie funcţionarea teribilului mecanism impersonal care are o unică vocaţie- aceea de a strivi şi aneantiza individul.
O dată acceptată ipoteza hermeneutică a lui Welles, transcrierea în contemporaneitatea anului 1962 a naraţiunii lui Kafka încetează să mai fie un act iconoclast gratuit. Prologul “ Procesului” este versiunea condensată a parabolei “ În faţa legii”.
Marile teme ale operei sunt introduse de vocea magnetică a lui Welles însuşi.
Ceea ce fascinează în “The Trial” este capacitatea lui Welles de a asambla, prin joc, decor şi logica montajului, un spaţiu al atomizării, fricii, absurdului şi delirului. Jocul contorsionat al lui Anthony Perkins în rolul lui K. este oglinda acestei coborâri graduale în nebunie. Glacialitatea sălilor de birouri, cu sute de scaune de pe care privesc în gol fiiinţe interşanjabile, evocă paginile lui Buzzati. Demonul care veghează asupra acestei lumi de automate pierdute în labirint este Avocatul- geniul actoricesc a lui Welles îi conferă acestuia grandoarea diavolească ce aminteşte de Harry Lime şi de volutele sale criminale.
Moartea lui K. se petrece în acest teritoriu pustiit al lumii noi, o groapă din vecinătatea impersonalelor cartiere de blocuri. Vocea lui Welles închide acest drum, asemenea unei bucle. La două decenii de la “ Citizen Kane”, imaginaţia lui Welles îşi conservă potenţialul de inovaţie şi de subversiune fecundă. ( Ioan Stanomir)