Vă place Lino Ventura? Timp de trei decenii, răspunsul la această întrebare ar fi fost unul cât de poate de spontan. Lino Ventura a întruchipat natura proteică a filmului francez postbelic. Legenda sa s-a făurit din acest aliaj în care s-au unit registre stilistice diverse: sfidând categorizările şi graniţele, Ventura, fiul de imigranţi italieni, are ceva din traiectoria unui personaj din “ Mizerabilii”. Simbolic, cariera sa se va încheia cu rolul ce închide sensul unui destin, Jean Valjean, în adaptarea epopeii lui Hugo.
Identitatea lui Lino Ventura înseamnă, înainte de toate, colaborarea cu Jean- Pierre Melville. În “ Le deuxième souffle” şi “ L ‘armée des ombres”, Ventura a fost actorul capabil să ofere viziunii lui Melville un chip de tragedie antică. Curajul rezistentului sau dispererarea gangsterului, aflat în căutarea onoarei sale, se topesc în această artă actoricească lipsită de podoabe, ce pare a evoca claritatea de metal a lui Bogart sau Cagney. Jocul cu moartea este,pentru Lino Ventura, un joc în care reursele vieţii sunt mobilizate, ca pentru o ultimă lovitură.
Thrilerul devine, în cazul lui Lino Ventura, o explorare a tainei. Cel care pătrunde în acest tărâm al enigmelor va fi strivit de un mecanism ce acţionează, implacabil. Lecţia americană a suspansului este dublată de o aplecare spre ambiguitatea narativă. În “ Un papilon sur l’épaule” sau “ Espion, lève-toi”, se simte, permanent, ameninţarea unui adânc din care ivesc umbrele morţii. Fragilitatea lui Ventura este aceea a omului închis în labirint.
Atunci când se alătură lui Gabin şi Delon în “ Clanul sicilienilor”, Lino Ventura participă la aventura ornată de muzica hipnotică a lui Ennio Morricone. Poliţistul şi criminalii sunt uniţi în acest univers din care nu există altă ieşire decât moartea.
Experimentul cinematografic al lui Claude Lelouch conferă artei lui Ventura ocazia de a se reinventa. Între romantismul melancolic al lui “ La bonne année” şi frenezia insurgentă din “L’aventure, c’est l’aventure”, Ventura pendulează, rafinat, ca un acrobat ce adoră să îşi seducă publicul.
Dimensiunea ludică a lui Ventura este hrănită de inteligenţa sa actoricească. Întâlnirea cu Jacques Brel, în “L’emmerdeur”, este ocazia explorării resurselor comice ale auto-parodierii. Cuplul ce reuneşte pe neliniştitul încurcă- lume Brel şi pe taciturnul, metodicul asasin profesionist Ventura se alimentează din poantele ce aruncă în aer scenariul unei crime perfecte.
Lino Ventura a jonglat cu măştile sale, până la capăt. Geniul său este proteic şi seducător, în egală măsură. Cioplită în granit, efigia sa rămâne un far ce luminează, departe, spre mare. ( Ioan Stanomir)
