Delphine Seyrig este, în “ L ‘année dernière à Marienbad”, una dintre siluetele ce populează acest teatru baroc şi oniric al dragostei şi al tainei. Există, în substanţa jocului ei, un amestec, unic, de graţie ireală şi senzualitate. În capodopera lui Resnais, Delphine Seyrig atinge eleganţa spectrală a unei umbre ce alunecă printre oglinzi.
Atingerea lunară a acestei feminităţi catifelate îl va tulbura pe neliniştitul, mereu tulburatul Antoine Doinel. În soţia ursuzului Michael Lonsdale,personajul lui Truffaut va vedea nu doar o ipostaza balzaciană, dar şi fascinaţia unei apariţii pe care nu se poate abţine să nu o venereze, cvasi-religios.
Zâna din “ Peau d’âne”, fantezia lui Jacques Demy, este o combinaţie, bizară, de ironie şi de tandreţe. Sensibilitea parodică a lui Deplhine Seyrig acordă acestui basm cromatica unei defilări de modă. Nimic mai galic decât această făptură ce adoră să seducă şi să se admire, narcisiac.
Exerciţiul de horror belgian al lui Harry Kümel, în” Daughters of darkness”, revelă o dimensiune decadentă şi carnivoră a lui Delphine Seyrig. În contesa Bathory, a cărei alură o evocă pe aceea, nu mai puţin tenebroasă, a lui Marlene Dietrich, Seyrig strecoară licoarea ucigaşă a femeii-vampir. Buzele sângerii ale mortului au textura unei pagini din “ Diabolicele” lui Barbey d’Aurevilly.
“India song”,exerciţiul cinematografic imaginat de Marguerite Duras, uneşte imagine, memorie, voce şi text. Între aceste ochiuri ale camerei se desluşeşte şi efigia lui Deplhine Seyrig: timbrul ei uşor răguşit şi mâinile ei dezgolite plutesc peste acest spaţiu saturat de otrava infidelităţii.
Cutezanţa inovatoare a lui Duras se aliază cu farmecul ambiguu şi melancolic al lui Seyrig. Ca şi în filmul lui Resnais, arta ei păstrează, întreagă, iradierea misterului. (Ioan Stanomir)
