„Focul mării”
Primele corăbii de pe Marea Neagră – cele cunoscute lui Homer sau argonauţilor mitici – aveau punţi deschise şi lustruite, fiind destul de uşoare pentru a putea fi trase pe nisipul plajelor sau pentru a permite navigarea peste pragurile râurilor. Singura lor pânză pătrată, arborată la travers, putea fi folosită în condiţii de vânt favorabil, vasele fiind puse în mişcare de vâslaşi aşezaţi pe bănci înguste, câte unul la o vâslă. Treptat, carenele deschise s au transformat în punţi acoperite, peste care s au mai adăugat şi altele. Corăbii cu trei rânduri de vâsle, triremele greceşti au devenit principalele galere de război ale secolului al V lea î.Hr., martore ale războaielor cu perşii, precum şi ale celor dintre Atena şi Sparta.
Charles King – Marea Neagră. O istorie, Polirom, Iaşi, 2015
Traducere de Dorian Branea şi Cristina Chevereşan
Pe parcursul următoarelor secole, a construi corăbii mai bune era totuna cu a construi unele mai mari, cu mai multe rânduri de rame şi mai mulţi vâslaşi, care să trudească manevrând fiecare dintre aceste uriaşe bucăţi de lemn. Gigantismul în domeniul construcţiei de vase a atins apogeul odată cu regii elenişti, unii dintre aceştia experimentând folosinţa unor enorme catamarane, cu mai multe rânduri de vâsle aşezate pe cele patru părţi ale calei duble. Totuşi, în perioada romană, impresionantele bătălii navale din trecut au fost înlocuite de diverse alte forme de luptă, de la urmărirea corsarilor la înăbuşirea rebeliunilor din regatele vasale. Vremurile cereau o corabie adaptabilă la imperativele puterii imperiale, atât la necesităţile combative, cât şi la nevoia de a supraveghea ţărmul. Romanii îşi construiseră galerele mici, rapide, cu două rânduri de vâsle, imitând corăbiile folosite de piraţi în Marea Adriatică, ce navigau de a lungul coastei pe vremea împăraţilor Traian şi Hadrian. Ele apar pe Columna lui Traian, ancorate într un port de pe Dunăre în timpul campaniilor din Dacia.
