„Se simte un freamăt în zona promonarhică a societății românești”, notează, într-o carte recentă, profesorul și istoricul Lucian Boia. Deopotrivă, se vede și un binevenit și de anvergură interes de cercetare a chestiunii monarhiei din România din partea celui mai în vogă istoric al momentului de la noi. Căci, ultimii trei ani, în mod direct, Lucian Boia a publicat două lucrări distincte despre diverse și importante aspecte ale istoriei Casei Regale din România; este vorba despre “Balcic. Micul Paradis al României Mari” și de “Suveranii României. Monarhia, o soluție?”. Plus, desigur, îngrijirea unei ediții superbe a unor splendide și, în cel mai înalt grad, pilduitoare, note de jurnal din război ale Reginei Maria. Făcînd media notaţiilor de jurnal ale Reginei Maria din aceste trei volume – o mică parte din fabulosul său jurnal, trebuie spus asta din capul locului – se poate uşor vedea şi argumente ipoteza cu care, mai ales în cartea sa despre „Suveranii României”, Lucian Boia înşuşi a lucrat: prezenţa publica, inclusiv şi mai ales prezenţa politică a Reginei Maria în viaţa social-politică a României a fost una de înalt nivel şi un istoric predispus să o „ridice” puţin sau chiar mai mult pe aceasta în diversele decupaje ori naraţiuni istorice nu ar greşi cu nimic. Ba chiar, în lumina detaliilor încă relativ puţin cunoscute cu privire la cine a fost şi la ce a făcut acestă femeie foarte ambiţioasă şi cu viziune politică, ar fi chiar indicat.
Majoritatea referinţelor cu privire la numărul total de caiete cu însemnări din care este compus Jurnalul Reginei Maria a României indică cifra de 102 caiete. Este adevărat, există referinţe care scurtează cu unul numărul acestor caiete; fapt este că, pentru o perioadă de aproape 25 ani, avem peste 100 de caiete cu notiţe, uneori impresionate ca dimensiune, şi în mod evident remarcabile sub aspectului conţinutului – istoric, politic, cultural, şamd – ale unui personaj public de imensă însemnătate pentru istoria noastră modernă. Faptic, sec: aceste caiete există, în versiunea originală, în limba engleză, la Arhivele Naţionale ale României şi, alături de ele, tot acolo există şi o arhivă fotografică semnificativă cu Regina Maria, cu membrii ai Casei Regale, cu diversele reşedinte regale, precum şi instantanee realizate în timpul călătoriilor în străinătate.
Pînă acum, nu avem, nici în sumă şi cu atît mai puţin la o singură editură, publicat, în româneşte, în integralitatea sa, jurnalul Reginei Maria care acoperă, des cu notaţii zilnice, anii 1914-1938. Există deja tipărite 10 volume din acest jurnal, la mai multe edituri, începînd cu anul 2006, există şi „Povestea vieţii mele”, dar, proiectul aceasta editoral nu e, cum spuneam integral acoperit. Amănunt interesant, menţionat în prefaţa proiectului Humanitas, realizată de Lucian Boia: în cele 10 volume din Jurnal care apar începînd cu 2006 (titlul sub care sînt publicate caietele este „Însemnările mele”) nu au fost incluse, din diverse motive (detaliile în aceste sens le găsiţi, de asemenea, enunţate în expunerea profesorului Boia), primele 14 caiete, cele care se referă la perioada primului război. De cîteva săptămîni (volumul numărul trei al seriei H. a apărut în aceasta primăvară), le avem, iată, şi pe acestea. În traducerea Ancăi Bărbulescu.
De asemenea, într-o direcţie informativ-tehnic cu privire la acestă ediţie în trei volume, conform Lucian Boia: „Ediţia de faţă reproduce textul integral al însemnărilor reginei Maria din perioada Primului Război Mondial, din care doar mai puţin de jumătate au fost preluate în memoriile sale, Povestea vieţii mele. În plus, chiar fragmentele preluate, de regulă fără mari modificări, au fost supuse totuşi unei «autocenzuri». Sunt eliminate sau atenuate tocmai impresiile – şi uneori izbucnirile – cele mai sincere ale reginei, care, evident, nu pu-teau fi făcute publice: cuvinte adesea grele la adresa regelui Ferdinand, a prinţului moştenitor Carol, a prim-ministrului Ionel Brătianu sau a clasei poli-tice româneşti în genere. Nu e nevoie de mai multe argumente pentru a justifica publicarea integrală a Jurnalului; odată ce dispunem de textul originar complet, n-avem nici un motiv să ne mulţumim cu versiunea trunchiată şi edulcorată a volumului memorialistic. Cu atât mai mult cu cât aceştia sunt anii mari ai reginei Maria, anii care i-au creat legenda.“
„Jurnal de război” nu este titlul Reginei Maria. Dar este, fără discuţie, un titlul foarte inspirat – şi este aşa, nu doar prin sonoritatea lui (plus asocierea cu un personaj de talia celei care ţine acest Jurnal), dar şi prin faptul că, odată cu intrarea României în război, în primul război mondial, Regina Maria a României accelerează ritmul notaţiilor sale, lasîndu-ne – încă un dar – peste timp un document de mare valoare. Lucian Boia: „titlul Jurnal de război ne aparţine şi necesită, poate, o precizare. Uniforma albă de infirmieră în care a apărut în toţi aceşti ani ar putea lăsa impresia unui efort, desigur demn de elogii, dar de ordin aproape exclusiv «sanitar» şi umanitar. În fapt, regina intervine în toate resorturile războiului. Chiar dacă nu avea nici o calitate oficială în dirijarea treburilor publice (nu era regină domnitoare, ci doar soţie de rege), a jucat un rol deloc neglijabil în orientarea generală a României în preajma şi în timpul războiului. Într-un anume sens, a fost războiul ei.”
„Ce dimineaţă frumoasă, cât de tăcut şi de liniştit e totul, dar eu ştiu că va fi război. Război! Soarele străluceşte şi va fi război! – aşa încep notaţiile de război ale Reginei Maria. Cu această imagine atît de puternică, cu acest contrast subtil – între lumină (a soarelui, a naturii) şi întuneric (al războiului, al morţii). Este un război în care, aşa cum o făcuse, cu asupra de măsură, şi înainte de el, în primele decenii ale modernizării României, Casa Regală livrează şi atitudine politică tonică, şi exemplu moral. Inclusiv sau, poate, mai ales personajul principal al acestui Jurnal, femeia care îl scrie. Cea care, spun mai multe mărturii consemnate, i-ar fi spus, la un moment dat generalului Averescu, într-un moment crunt al războiului: „nu mă poţi înţelege, generale. Eu sînt englezoiacă şi englezii nu obişnuiesc să piardă”. Cea despre care, într-un text exemplar despre patriotismul faptelor, Gabriel Liiceanu spunea: “Prin unicitatea acestui personaj feminin, patriotismul specific spațiului european a primit pesemne ultima sa tușă romantică. Acestei femei, care a refuzat perspectiva înfrângerii chiar și atunci când din România nu mai rămăsese, neocupată, decât o bucată de pământ, i se datorează, prin exaltarea componentei sale sublimat-erotice, culminația sentimentului patriotic în România“. Cea care spunea (găsiţi aceste notiţe, dar şi altele, din aceeaşi serie tematic-morală, aşa zicînd…), chiar aşa: „Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu – aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!
Aş vrea să fiu eu rege – poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre dacă ar fi nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara.”
Cea care, nu în ultimul rînd, mai încolo, după război, avea să spună, în cîteva fraze emoţionante şi extraordinare, despre sine, despre poporul pe care l-a condus, despre ce a gîndit şi a simţit că trebuie să facă: „Câte tragedii, câtă suferinţă, nenorocire, nădejde, disperare am trăit în aceşti doi ani! Pare aproape de necrezut câtă muncă şi câte eforturi am dus la capăt! Dar mai toată a fost o muncă binecuvântată, m-a adus foarte aproape de inima poporului meu, m-a adus extrem de aproape de mizerie, durere, sărăcie şi nevoie. Mă simţeam pe deplin mama poporului acestuia suferind, sfâşiat, neînţeles, adesea nedemn, dar iubit din toată inima, cu atâta tărie… Mi se părea că văd tot ce a fost şi tot ce ar fi putut să fie, nădejdile zdrobite, visul sfărâmat, realitatea crudă, multele greşeli, toţi morţii căzuţi pentru o cauză în care, ca şi mine, au crezut. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns, am plâns cum nu poate plânge decât o mamă cu inima frântă – mama unui copil mort, mama unor speranţe moarte şi a inimii sângerânde a unui popor îndurerat pe care a învăţat să-l iubească şi care a învăţat s-o iubească şi el pe ea. Neamul va trăi, trebuie să trăiască, voi trudi pentru el cu toată inima şi cu tot sufletul. Cred că, dacă va citi cineva vreodată însemnările pe care le-am făcut zi după zi, îşi va da seama că fiecare cuvânt pe care-l scriu izvorăşte din adevăr.“
În fine: Jurnalul de război al Reginei Maria se poate citi – cartea invită la aşa ceva – în multe feluri. E şi despre istoria mică, şi despre istoria mare, şi despre can-can regal, şi despre personajele mari ale istoriei României acelor epoci. Însă cred că o lectură în aceasta cheie – a patriotismului faptelor – este inevitabilă, este obligatorie.; şi, mai mult, că este o formă de respect pentru unul dintre marile personaje ale istoriei noastre moderne: o englezoaică la origine, Regina Maria a României.
P.S.O lectură alternativă şi necesară care ar putea fi aprofundată cu privire la acest jurnal al Reginei Maria, o sugestie de lectură care face apel semificativ la o perspectivă comparativistă: citiţi cartea în paralel cu „lectura” faptelor şi a ieşirilor publice ale Casei Regale din ultimul deceniu. Să zicem: de la data la care, deşi toată lumea bună – din ţară sau din afara ţării – denunţa guvernarea samavolnică a unui premier, între timp, dovedit dublu puşcăriaş, Regele Mihai îl premia, cred că undeva prin 2003, la o Gala a Premiilor revistei VIP, pe acest premier, Adrian Năstase. Ce mize mari avea cîndva Casa Regala în care strălucea, iată, Regina Maria – şi ce mize are acum, cînd sub aceatp emblemă străluceşte, sper că nu e nici un dubiu în această privinţă, actorul mediocru Radu Duda…
