„Am să îţi vorbesc acum despre acei bărbaţi care au avut parte de favorurile sorţii pentru că au urmat sfatu¬rile date de soţiile lor, şi nu îmi cere mai multe dovezi, pentru că aş putea să îţi dau atâtea exemple că nu aş isprăvi vreodată, şi ceea ce ţi am spus înainte despre multe doamne înţelepte şi virtuoase se potriveşte şi în acest caz. Împăratul Iustinian, pe care l am mai menţi¬onat, a avut un nobil drept tovarăş, pe care îl iubea mai presus de orice. Acest nobil se numea Belisarius şi era un cavaler foarte temerar. De aceea, împăratul l a făcut mare comandant peste cavalerie, îl poftea alături de el la masă şi poruncea să fie servit cu aceeaşi grijă şi, pe scurt, îi arăta lui Belisarius atâtea semne de dragoste şi preţuire încât ceilalţi curteni au devenit foarte invidioşi şi i au spus împăratului că Belisarius intenţiona să l ucidă şi să preia conducerea imperiului. Împăratul s a încrezut mult prea uşor în vorbele lor şi, pentru a l duce iute la pieire pe Belisarius, i a poruncit să lupte împotriva van¬dalilor care erau atât de puternici încât el nu era în stare să i învingă. Când Belisarius a auzit porunca împăratului, a înţeles că împăratul nu i ar fi dat o asemenea misiune dacă nu ar fi căzut în dizgraţia lui şi nu i ar fi dorit moartea. A fost îndurerat la gândul că nu avea ce să mai facă şi s a îndreptat spre casă. Când soţia sa, Antonia, sora împăratului, l a văzut întins în pat, palid şi gânditor, cu ochii plini de lacrimi, s a înduioşat şi l a tot iscodit până când, cu mare durere în glas, el i a mărturisit ce necaz dăduse peste dânsul. După ce l a ascultat, înţeleapta femeie s a arătat foarte veselă şi întărindu l i a spus: «Ce? Asta e tot ce te necăjeşte? Nu trebuie să fii atât de mâh¬nit!». Cum aceste fapte se petreceau pe vremea când credinţa în Iisus Christos era la începuturile sale, buna doamnă, care era creştină, i a mai spus: «Să ai credinţă în Iisus Christos, Cel Crucificat, şi prin această credinţă şi cu ajutorul Său vei triumfa negreşit. Dacă cei care te pizmuiesc îţi doresc pieirea cu vorbele lor mincinoase, le vei arăta cu faptele tale bune că sunt mincinoşi şi că vor fi pedepsiţi de propriile lor minciuni. Încrede te în mine şi nu îmi nesocoti vorbele. Să îţi pui nădejdea în Dumnezeu şi îţi promit că vei izbândi. Ai grijă să nu dai nici cel mai mic semn că ai fi împovărat de această misiune sau mâhnit, ci, dimpotrivă, să pari vesel, ca unul care ar fi mulţumit şi fericit. Îţi voi spune când să îţi aduni oastea şi o vei face cât se poate de repede. În plus, ai grijă ca nimeni să nu ştie încotro te îndrepţi. De asemenea, să faci în aşa fel încât să dispui de multe corăbii şi apoi să ţi împarţi oastea în două: şi, cât vei putea de grabnic şi de în secret, să invadezi Africa cu o parte a armatei şi să îţi ataci fulgerător duşmanul. Voi conduce chiar eu cealaltă parte a oastei şi vom ajunge pe mare din cealaltă parte a portului şi, în vreme ce inami¬cul se va lupta cu tine, noi îl vom împresura din celălalt flanc şi vom intra în cetăţi şi oraşe şi vom trece întreaga suflare prin foc şi sabie».
Belisarius a procedat ca un înţelept, urmându i sfatul, şi şi a pregătit campania întoc¬mai cum l a povăţuit Antonia. Totul a mers atât de bine că a reuşit să înfrângă şi să supună duşmanii. L a cap¬turat pe regele vandalilor şi a câştigat aşa o mare victo¬rie datorită sfaturilor bune, curajului şi înţelepciunii soţiei sale, încât împăratul l a iubit mai mult ca niciodată.”
„Şi totuşi, încă o dată şi tot din cauza falselor zvonuri răspândite de curtenii invidioşi, Belisarius a căzut din nou în dizgraţia împăratului şi a fost alungat din armata sa. Cu toate acestea, soţia sa l a îmbărbătat şi i a cerut să nu şi piardă speranţa. Apoi chiar împăratul a fost alungat de pe tron de aceiaşi curteni invidioşi. Mulţumită sfaturilor Antoniei, Belisarius a reuşit să îl readucă pe împărat pe tron, deşi împăratul fusese atât de nedrept cu el. Împăratul a înţeles în cele din urmă cât de loial îi era acest cavaler şi cât de mişei erau ceilalţi curteni, şi toate acestea datorită înţelepciunii şi sfaturilor bune ale acelei isteţe femei.”
Christine de Pizan, Cartea cetăţii doamnelor
ediţie bilingvă,traducere,studiu introductiv şi note de Reghina Dascăl, Polirom,2015
„Tot astfel, regele Alexandru nu a nesocotit sfaturile şi virtuţile reginei sale, care era fiica lui Darius, regele Persiei. Când Alexandru şi a dat seama că fusese otrăvit de câţiva slujitori necredincioşi, a dorit să se arunce în râu, pentru a şi pune capăt vieţii din cauza îngrozitoa¬relor dureri pricinuite de otravă. Doamna sa i a ieşit în cale, l a alinat, deşi era şi ea peste măsură de îndurerată. I a spus să se întoarcă. Să stea în pat, şi să le vorbească curtenilor de acolo şi să şi decreteze legile aşa cum se cuvenea să facă un împărat de seamă, pentru că ar fi fost o mare dezonoare ca oamenii să spună despre el că se lăsase învins de suferinţă. Şi a ascultat soţia şi, mul¬ţumită sfaturilor ei, şi a instituit legile.”
