Cafeaua de sâmbătă dimineaţa

După cheful sau filmul de vineri seara, sâmbătă dimineaţă începe oficial Week-End-ul. Şi cred că adevărata cafea nu a fost făcută pentru ziua de luni, când bei o găleată de cafea din obligaţie, ca muncitorii, ci pentru sâmbătă dimineaţa. Adică pe la ora 11 sau pe la 14, când bei o cafea « pentru tine ». Pentru că nu ai fost obligat să te trezeşti, şi pentru că nu ai nimic special de făcut. Pentru că bei o cafea, sau fumezi o ţigară. Atât.

E momentul în care « nu mai continui nimic» şi « încă nu începi nimic », mometul pur în care toate gesturile devin puţin contemplative, sunt făcute unul câte unul, în tihnă, cu atenţie şi cu o antenă invizibilă a sufletului ce soarbe din fiecare lucru mult mai mult decât oferă el de obicei.

Dimineaţa de sămbătă a fost ceea ce m-a împiedicat multă vreme să mă las de fumat, de exemplu. E ceva paradoxal: pentru că nu fumam de stres, sau din vreun motiv anume. Fumam tocmai pentru că era momentul perfect pentru a fuma « o ţigară despre ţigară ».

E momentul special în care poţi să te ridici o clipă peste propria viaţă, să deschizi geamul sufletului peste lumea ta şi a prietenilor tăi. O « clipă » care poate deveni o zacere porcească dar foarte lăudabilă de ore întregi sau o simplă plimbare până la magazinul din colţ, ca într-un film apocaliptic, singur pe strada pustiită de maşinile şi transpiraţia sărată-murdară a zilei de lucru.

Nu contează cât timp durează plimbarea din pat până la geam, magazin, piaţă: contează că în acest moment se resetează, dacă ştii să faci asta, sau chiar fără să îţi dai seama de asta, propria viaţă.

Asta nu pentru că ai timp să faci unele lucruri, sau pentru că nu trebuie să mergi la serviciu. Ci pentru că ai un timp cu care tu nu vrei să faci nimic special, nu ai vreun plan anume cu acel timp. Şi atunci ai mari şanse să prinzi acea clipă specială, care adesea e foarte diferită de reclamele de la TV despre « relaxare », în care de fapt te traversează parcă venind de pe altă planetă… gândul salvator, intuiţia nebănuită, despre tine, despre lume, despre viaţă.
Între munca săptămânii şi melancolia cu scârbă a pregătirii de luni, între efort şi inacţiune, dimineaţa de sâmbătă e clipa de echilibru în care mintea se poate ridica, atât cât se ridică ciocârlia lui Enescu, preţ de un minut, cinci minute, poate puţin dar suficient, până la soare.
Cafeaua de sâmbătă dimineaţa conţine în ea toată filosofia vieţii, e clipa în care toate imaginile bune, rele, din trecut şi din viitor – despre noi înşine – se adună într-un fel de pace, în jurul nostru, fără apăsare, cu aer curat între ele şi sus spre cerul albastru, ca o sărbătoare care se pregăteşte dar nu ştii bine de ce, unde, cu cine.
Eşti undeva pe pragul uşii, pe prispă cum s-ar zice, undeva între muncă, intimitate, obligaţie şi stres, între toate astea, iar aerul curat vine şi suflă peste toate astea, printre toate astea. Citisem undeva că termenul ebraic pentru Spirit nu este pneuma, ci este « spaţiul gol între două limite în care se poate auzi şuierând vântul ». Aşa ceva. Eşti undeva ca în citatul biblic cu « vântul suflă unde vrea, auzi glasul lui, dar nu ştii nici de unde vine, nici unde se duce ».

Aşa e sâmbăta dimineaţa. Chiar dacă nu ai şansa să pleci în excursie la munte, totuşi pentru acele 50 de minute, acele două ore, eşti ca pe un peron de gară, şi guşti până la capăt tot ce se simte cineva care chiar pleacă cu rucsacul în spate. Ai ieşit, pentru o secundă, din muntele de murdărie şi stres din vinerea din spatele tău, şi pentru o clipă nu ştii exact ce, nu ştii de ce, nu ştii nimic, inspiraţia poate veni din toate părţile şi te poate pune pe drumuri în toate direcţiile, în orice fel, sau cu oricine alături de tine.

Şi, deci, ai timp să filosofezi în sensul cel mai adevărat: adică să laşi să circule aer curat între gânduri, bucăţi de viaţă. Sigur că e bine să speli lucrurile şi hainele, de primăvară de exemplu, dar orice sâmbătă dimineaţa e o primăvară a sufletului, pentru că laşi lucrurile să fie curăţate de un gând liniştit. Laşi lucrurile să se decanteze, să fie bătute de soarele sufletului, să fie « aşa cum sunt » înainte să te apuci din nou să pui mâna pe ele şi să le cizelezi, să le aranjezi, să le muţi. Pe moment, sâmbătă dimineaţa, doar le laşi aşa, le priveşti în linişte, şi aştepţi să se clarifice în sinea ta ceea ce face miezul vieţii: modul în care se leagă toate astea. Chestiile mici şi mari care fac viaţa ta să fie suportabilă, frumoasă, fericită. Ordinea între detalii, dezordinea între gesturi, şansa unei armonii.
Oricum s-ar învârti planeta pământ sau planeta oamenilor, contează pentru fiecare dintre noi ceea ce numea un călugăr bătrân « organismul nostru spiritual », contează ca acel organism să fie sănătos, să meargă bine, să respire curat. Iar sâmbăta dimineaţa e momentul în care, paradoxal fără să faci ceva anume, fără să te chinui, tocmai lăsând lucrurile să iasă la aer, firesc, ei bine te cureţi, te limpezeşti, iar în ceea ce priveşte sufletul purificarea şi iluminarea nu sunt doar o pregătire pentru masa de prânz, sunt chiar viaţa.