Iunie vine fără surprize semnificative aici la noi în Canada, ştim deja că vom avea varietăţi meteo, explozii florale, parcuri pline de gâşte sălbatice, ba chiar şi raţe, triluri şi stoluri de păsări care mai de care mai spectaculoase, animale plimbăreţe ieşite din umbra ravinelor, „cars racing” în nopţile cu lună, şosele „parking lot” în fiecare weekend… aş zice, un fel de regenerare energetică de care sigur avem nevoie după iarnă … şi aia tot canadiană.
Că ne place nu cred că intră în discuţie, că ne sâcâie în acelaş timp este de asemenea posibil, o boare nostalgică ne trezeşte mioritic, aduce poteci besmetice cam prea aproare, mirosuri de mult ştiute ne invălue şi oricât de canadieni suntem ne gândim să dăm o fugă până „acasă”: teii au înflorit, fânul e aproape de cosit, miroase a narcise… şi, ce zic, ne trebuie aproape sălbatic românismul.
„Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stelele scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.”
Greşesc?
Când citim Eminescu lumea aşa cum o ştim se deşiră ca un pulover a cărui dimensiune a fost greşită, împletitura e o naivă interpretare a intenţiei, iar necesarul un simplu refugiu intuitiv…
“Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de isvoară
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!”…
şi lumea trecută prin filtrul ideatic surclasează realul îl recompune în termenii impuşi de o structură suplimentată nu numai de ascuţimea inteligenţei, dar şi ori mai ales, de talent.
Imposibil sa nu mă opresc la El, iunie este şi luna lui, s-a stins la 15 – 1889… modest chiar, un omagiu memorial mi se pare normal, aşa cum este, de fapt, normal pelerinajul la portretul conceput de Nicăpetre în marmura de Pendelli de la Hamilton: linii ferme ascunse parcă în clasicitatea marmorei şi ciopliturii suggestive ivite din comunicarea subtilă a sculptorului cu Poetul ne oferă acel Eminescu trecut dincolo de perisabilitatea omului în sfera eternităţii.
„Toată arta lui Eminescu stă în a preface ideile în muzică şi metafore, de-adreptul, fără planuri paralele.” spune George Călinescu dispus să confere poeziei eminesciene podiumul perfecţiunii.
„Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vama.
Pe cai bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintită limba.”
Când vorbim de Eminescu încercăm acomodare, ne instalăm chiar cu “arme şi bagaje” în acel spaţiu pretenţios al înţelegerii ca şi cum ar fi absolut necesar… trebăluim în viaţa şi opera lui cu aerul cunoscătorului, scoatem la mezt, cantăm valoric, rezonăm şi când credem că putem concluziona ne lipsesc cuvintele.
“Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu bagă nici chiar de seama,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te chiamă”
“Traducerea” profană a ceea ce spune Poetul nu ne lipseşte, dar mai întotdeauna sună dacă nu amatoristic cel puţin ocazional pentru că apropierea de poezie implică receptare sensibilă, capacitate tranziţională către o lume ce copleşeşte înţelegerea…
„Eminescu nu filozofează niciodată, propoziţiile lui sunt viziuni„ zice Călinescu şi parcă nimic nu conferă credibilitate spuselor lui ca Glossă.
N-am mai scris despre Poet cam demult , n-am niciun merit în ceea ce spun ci numai mi-am permis un Omagiu către!
Nb. Versuri selectate: Sara pe deal/ Scrisoarea I/ Se bate miezul nopţii/ Glossă
