Crimele securiste nu au fost (doar) abominabile acțiuni sadice. Călăii puneau în practică preceptele a ceea ce un gânditor politic (Kostas Papaioannou) a numit „ideologia rece“. O carte de Maurice Merleau-Ponty care a provocat furtunoase discuții în anii ’50 se intitula Humanisme et terreur. Problema filozofului francez era legată de rolul violenței în aventura spiritului revoluționar modern și de raporturile extrem de complicate dintre scop și mijloace. Chestiunea nu era una pur teoretică, ci privea destinele a milioane de oameni deveniți subiecți ai „marelui
experiment“. Nonconformiștii, inadaptabilii, „dușmanii obiectivi“, grupurile „condamnate de istorie“, toți trebuiau amuțiți, excluși, eliminați, anihilați.
Au trecut mulți ani până când, în august 1968, Jean-Paul Sartre avea să admită că scopul nu este altceva decât recapitularea mijloacelor utilizate pentru atingerea sa. Este ceea ce Merleau-Ponty, despre care a scris recent Marius Stan un excelent eseu, recunoștea în altă carte importantă, Les aventures de la dialectique. Nu mai vorbesc de Albert Camus, care rupsese legăturile cu Sartre și cu Simone de Beauvoir tocmai pentru că nu înțelegea să participe la sacralizarea violenței teroriste a bolșevismului.
Vladimir Tismăneanu
Efigii ale unui coșmar istoric
Volum coordonat de Marius Stan
Humanitas 2015, Colecţia Istorie contemporană
