Radu Ioanid, editor, „Securitatea şi vânzarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România şi Israel” (3)

La 10 noiembrie 1969, acordul tacit dintre Dan şi Marcu a devenit un protocol scris care avea să rămână în vigoare timp de trei ani. Se stipula că România era de acord cu emigrarea în Israel a 40.000 de evrei: 2.000 în 1969, 12.800 în 1970, 16.000 în 1971 şi 9.200 în perioada ianuarie octombrie 1972. Protocolul mai prevedea că autorităţile române aveau să permită ca din cei 40.000 de emigranţi, 10% să aibă diplomă universitară, alţi 10% să fie muncitori calificaţi şi tehnicieni care puteau să şi ia diplomele cu ei, iar 2% să fie studenţi. Protocolul menţiona că Tarom, compania aeriană naţională a României, urma să asigure transportul5. Conform unui fost diplomat israelian, negocierile privind transportul au fost deosebit de dificile. Israelienii au fost indignaţi de pretenţia românilor de a plăti preţul întreg, fără reducere, al biletului de avion. În cele din urmă, tratativele s au încheiat cu fixarea unor preţuri standard tip charter, suportate de israelieni.

Guvernul român nu şi a onorat integral obligaţiile din protocol. Deşi se prevedea că între 10 noiembrie şi 31 decembrie 1969 puteau să emigreze în Israel 2.000 de evrei, au putut pleca doar 1.754; şi, deşi protocolul afirma clar că între 1970 şi 1972 aveau să primească permisiunea de a emigra încă 38.000 de evrei, de fapt abia 10.480 au reuşit să emigreze.
Când ministrul de Externe al Israelului l a întrebat pe Valeriu Georgescu, primul ambasador al României în Israel, cum se explicau nişte cifre atât de mici, răspunsul acestuia a fost că „partea israeliană nu respectase anumite alineate din acordul anterior, în special cele referitoare la interdicţia de a face chestiunea publică”6. În ciuda acestui conflict, protocolul a crescut semnificativ numărul de evrei cărora li s a permis să emigreze în Israel.
După 1972, reprezentanţii României şi ai Israelului au semnat acorduri similare din cinci în cinci ani. S au mai semnat protocoale secrete asemănătoare pe la sfârşitul anului 1972 sau începutul anului 1973 şi încă unul în 1978.

În călătoriile pe care le a întreprins la Bucureşti pentru această „afacere”, Dan şi a întâlnit omologul, pe generalul Marcu. O fotografie din 1964 îl înfăţişează în faţa Ateneului Român, fumând o ţigară de foi şi zâmbind. În una dintre vizite l a întâlnit pe şeful lui Marcu şi a lui Pacepa, pe generalul Doicaru, şeful DGIE. Om greu de impresionat, Dan avea să i mărturisească unuia dintre colegii săi din Liaison Bureau de la Tel Aviv: „Am întâlnit un călău”.
În eforturile sale de a negocia emigrarea evreilor români în Israel, Dan a fost obligat să solicite autorităţilor israeliene să elibereze spionii români din închisoare. În ianuarie 1965, fostul colonel de Securitate Francisc (Efraim) Samuel, emigrat în Israel în 1958, fusese arestat sub acuzaţia de spionaj în favoarea României. Folosise un aparat de radioemisie şi o căsuţă poştală pentru a trimite mesaje la Bucureşti. Omul lui de legătură era un diplomat român, iar Samuel a fost condamnat la şase ani de închisoare de un tribunal din Haifa.
Securitatea si vanzarea evreilor-document-a

România a făcut presiuni asupra Israelului pentru eliberarea colonelului. Preşedintele Ceauşescu s a implicat personal în afacere şi a mers până la a ameninţa că va pune capăt emigraţiei evreilor în Israel dacă Samuel nu era eliberat imediat şi trimis în România. Conform celor relatate de un jurnalist israelian, Dan, temându se că Ceauşescu avea să şi pună în practică ameninţarea, s a adresat chiar prim ministrului Levi Eskhol; Samuel a fost eliberat imediat. Este foarte probabil ca Francisc Samuel să fi fost unul dintre agenţii căpitanului DIE „Stelian Octavian Andronic (…) [care] a funcţionat între anii 1965 1969 în serviciul CI” la Tel Aviv3.
Încercările DIE de a racola evrei români ca spioni în Israel nu s au redus la acest episod. Potrivit unei anchete interne a Securităţii din 1978, în perioada 1969 1970, în jur de 250 de evrei români plecaţi în alyah au relatat autorităţilor israeliene că în România fuseseră abordaţi în vederea unor activităţi de spionaj în Israel4.

Se pare că implicarea lui Dan în emigraţia evreilor români l a transformat într o ţintă politică de primă mână pentru agenţii arabi şi sovietici. În opinia istoricilor Raviv şi Melman, Charles Jordan – cetăţean american şi înalt funcţionar al American Joint Distribution Committee – a dispărut suspect de curând după sosirea sa la Praga în 14 august 1967. „Acum se poate afirma cu relativă certitudine că Charles Jordan a fost asasinat de agenţii comunişti, care credeau că au pus mâna pe Shaike Dan”, scriu Raviv şi Melman5.

Radu Ioanid, editor,Securitatea şi vânzarea evreilor.Istoria acordurilor secrete dintre România şi Israel.
Editura Polirom, Iaşi, 2015

Înainte de a vizita Praga, Jordan fusese la Bucureşti. În memoriile sale, Rosen descrie încercarea unui cuplu aflat într o maşină cu plăcuţe de înmatriculare belgiene de a l răpi şi a l otrăvi. Dacă într adevăr aşa s au întâmplat lucrurile, e puţin probabil ca DGIE să fi fost responsabilă, căci membrii săi nu aveau nici un interes să l elimine pe Dan. Potrivit lui Rosen, Jordan a fost răpit în Praga de serviciile secrete egiptene, dus la Ambasada Republicii Arabe Unite şi ucis când a opus rezistenţă pe parcursul interogatoriilor. Cadavrul său a fost aruncat în Vltava. Rosen susţine că membrii serviciilor secrete cehoslovace au fost martori la răpirea lui Jordan şi au văzut cum i a fost aruncat cadavrul, dar au primit ordin să nu se amestece6. Într un interviu cu Amos Ettinger, Dan a confirmat posibilitatea să fi fost vorba despre o confuzie de identitate şi a adăugat: „[Chiar] dacă voiau într adevăr să mă omoare, în cazul de faţă nu e totuşi foarte clar [că eu eram ţinta]”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *