Eric Hoffer, figură aparte a gândirii politice a secolului XX, un autodidact original (învățase singur ebraică doar pentru a nu mai pierde din esența unor psalmi care îl fascinaseră pe vremea când trăia într-un cartier sordid din Los Angeles), a început să fie cunoscut abia din anul 1951, atunci când publică prima sa carte (The True Believer) și deschide astfel seria unor remarcabile volume de eseuri despre condiția umană și natura fanatismului mișcărilor sociale. Ca în atâtea alte ocazii, domenii și subiecte, ideea de a beneficia de prezența unui gânditor de talia lui Hoffer pe piața editorială românească a apărut foarte târziu, poate mult prea târziu. Meritul i-a aparținut de această dată politologului Vladimir Tismăneanu care scria în primăvara anului 2012 un foarte însuflețit articol biografic (vezi „Despre utopie, frustrare și fanatism: elogiu pentru filosoful-docher Eric Hoffer”: http://www.contributors.ro/cultura/despre-utopie-frustrare-si-fanatism-elogiu-pentru-filosoful-docher-eric-hoffer/) despre acest autor. O editură a sesizat potențialul unui asemenea subiect iar în 2013 apare, pentru prima dată în traducere românească, lucrarea lui Hoffer: „Adepții fanatici. Reflecții asupra naturii mișcărilor de masă” (trad. Lucian Leuștean, Iași: Polirom, 2013). O carte pe care avusesem ocazia să o citesc în engleză și care va face acum parte, în sfârșit, din colecția de lux a operelor politice relevante apărute în ediții și colecții de limbă română.
Cine este autorul?
Hoffer a fost un individ cu totul excentric, lucrând ca docher în San Francisco pentru mai mult de două decenii (1943-1967), dar predând în același timp, de o manieră cu totul originală, ca profesor asistent, la celebra Universitate Berkeley. Nu a avut studii superioare, dar a fost—cum spuneam—un autodidact meritoriu, însușindu-și extrem de rapid lecturi dintre cele mai diverse și pasionante (era cu precădere un admirator al lui Alexis de Tocqueville, Montaigne sau Blaise Pascal). Deși nu a căutat-o niciodată, celebritatea s-a lipit de figura lui Hoffer mai ales după ce a devenit subiectul unui intreviu la CBS, în iunie 1967. Transmisiunea s-a bucurat de un enorm succes, iar cei de la CBS s-au întors în San Francisco pentru un nou interviu, în noiembrie 1968 (se pare că după ce prima discuție fusese transmisă la nivel național, liniile telefonice ale tuturor stațiilor CBS din Statele Unite se „înroșiseră” din pricina nenumăraților ascultători care au dorit să aibă o reacție). Devenise atât de brusc popular încât după asasinarea lui Robert F. Kennedy în iunie 1968, președintele american Johnson a vrut ca Hoffer să facă parte din nou-înființata Comisie Națională privind Cauzele și Prevenția Violenței. A acceptat! Această misiune presupunea în primul rând un fel de cercetare sociologică sub masca unui exercițiu politic al administrației americane. Eric Hoffer a demisionat însă la scurt timp după acceptarea mandatului, realizând că de fapt rolul de comisar politic angrenat în varii audieri publice nu i se potrivea deloc. Președintele nu i-a acceptat însă demisia iar Hoffer a intrat într-un conflict televizat cu alți membri ai comisiei, un adevărat scandal public (iată replica incriminată a lui Hoffer, într-un acces de furie: „Toată viața am fost sărac. Când culegeam bumbac, negrii mâncau și trăiau mai bine ca mine”) din care a ieșit destul de afectat și cu eticheta de „rasist” atașată. Era o ieșire nervoasă, în mod evident, într-o dispută profesională care prin transmisiunea în direct a devenit, din nou, subiect de interes național. CBS s-a întors însă în 1968 pentru un nou interviu cu Hoffer, iar când subiectul a fost repus pe tapet, el a declarat simplu că opinia sa despre masele afro-americane este cu mult mai bună decât cea a persoanei care îl acuzase anterior de rasism. Într-un final s-a ajuns la concluzia că Eric Hoffer, filosoful favorit al președintelui, susținuse de fapt „vocea reculantă a muncitorului american”. Efectul a fost acela că Hoffer a devenit mai popular printre mase, deși cercurile intelectuale începeau deja să-l privească într-o cu totul altă lumină. Hoffer a tras învățămintele din episodul al cărui personaj central fusese (ca membru în acea Comisie asupra Violenței), iar mai târziu, în 1970, nota următoarele: „Gândirea și trăirile pot genera violența doar atunci când sunt mai întâi transformate în cuvinte violente. Este imposibil să explici cauzele violenței dacă sintagmele violente nu sunt luate la fel de în serios precum acțiunile violente. Este incert faptul că o societate poate beneficia de ordine și stabilitate în condițiile în care insultele și obscenitățile care ultragiază sensibilitățile personale și comunitare trec necontestate și nepedepsite.” Argumentul lui părea a fi de necontestat de această dată. Dacă este adevărat că sărăcia este cauza violenței (spunea el), atunci anii 1930 ar fi trebuit să fie o decadă extrem de violentă (și tocmai acesta era argumentul: nu fusese!). Și practic, rana pe care punea degetul Hoffer era o constatare: Statele Unite avuseseră parte de mult mai puțină delincvență juvenilă, conflicte rasiale, crime în timpul anilor Marii Crize, decât ulterior, la momentul acestor constatări.
Hoffer și Berkeley
Începutul carierei lui Eric Hoffer la Berkeley s-a suprapus peste izbucnirea acelei celebre Free Speech Movement, un mare protest studențesc în campusul universității, în timpul anului academic 1964-1965, perioadă marcată de declarații împotriva războiului din Vietnam și de discursurile unora ca Mario Savio. Herbert Marcuse publica atunci Omul unidimensional, o carte devenită fulgerător biblie a contraculturii. Hoffer declara la momentul respectiv: „Este mult mai ușor să fii rebel decât student sârguincios. Această constatare se aplică cu precădere studenților slab înzestrați, dar rămâne valabilă și pentru cei mai dotați. Este de asemenea mai ușor să fii un erou sau martir decât să te zbați zi de zi pentru a dobândi cunoaștere și noi aptitudini.” Mulți s-au irosit în vâltoarea acelor evenimente din cauza unui mod răzvrătit de a-și privi viața. Comit tot acest excurs pentru a înțelege mai bine personalitatea lui Hoffer, resorturile sale intime și o viziune mai largă asupra fanatismelor de orice fel.
În 1967, revista Ramparts (gazeta aparținea ideologic stângii radicale, dar era una sensibil mai pretențioasă în tagma ei, atât grafic, cât și pe conținut; în 1968 ajunsese la un tiraj de 250.000 iar mai târziu autoritățile americane au început o anchetă, suspectând că revista ar putea avea surse de finanțare sovietice—era pentru prima dată când CIA cerea un raport asupra unei publicații americane) avea să publice un articol despre Eric Hoffer, semnat de Peter Collier, cel care la rândul său avea mai târziu să migreze spre dreapta conservatoare și să scrie cărți alături de cel mai apropiat prieten al său, David Horowitz. Iată cum îl descria Collier pe personajul nostru: „Când vorbește cu un student, el îi cere prenumele și o scurtă biografie. Va folosi mai târziu aceste date ca pe o pârghie retorică pentru a-i întoarce cu blândețe pe unii împotriva celorlalți; dar de cele mai multe ori preferă monologul—fredonând și legănându-se, ținându-și ochii închiși pe măsură ce își amintește. ‘Președintele este o persoană copleșitoare când ești față în față cu el’, rostește Hoffer. ‘I-am spus totul despre Johnsoni. N-am cunoscut decât Johnsoni toată viața mea. Pe cheiuri, pe câmpuri. Sunt oameni modești.'” Stilul lui Hoffer era de fapt stilul împotriva curentului: la Stanford, într-o altă întâlnire cu studenții, „am apărat tot ce disprețuiesc ei—Vietnam, lege și ordine, totul. Iar la sfârșitul discursului au venit toți la mine și m-au îmbrățișat și sărutat. A fost extraordinar.” Hoffer credea că Noua Stângă ține de secolul XIX și nu se sfia să le spună studenților acest lucru („niște bufoni”). Detesta profund orice formă de fanatism! În pregătirea articolului pentru revista de stânga amintită, era de fapt pentru prima oară când Hoffer întâlnește un jurnalist care nu-i este din principiu favorabil. Cu toate acestea, Collier a remarcat că monologurile lui Hoffer erau pline de umor și ironie, în vreme ce căuta permanent să pătrundă până la esența dorinței revoluționare, să capteze motivațiile profunde ale celor care o promovau. Și chiar dacă pe alocuri agresiv, stilul său socratic rămânea constant o sursă de fascinație pentru cei care îl ascultau. Hoffer a detastat discipolii. Nu a dorit niciodată să aibă adepți. De câte ori vreun student cădea în acest păcat al „idolatriei”, îl trimitea de îndată să-și pună gândurile pe hârtie și să le explice singur în scris. Să reținem faptul că epoca în care Eric Hoffer și-a exersat calitățile oratorice la Berkeley a fost una extrem de tulbure și complicată. La un moment dat, Biroul Federal de Investigații (FBI) a dat buzna în biroul lui Hoffer, scotocind printre hârtiile sale, în tentativa de a găsi o conexiune între el și Ted Kaczynski (cunoscut ca Unabomber), profesor asistent la acea dată, în aceeași universitate. N-au găsit nicio legătură, dar ideea că oricine putea asista la cursurile lui Hoffer devenise loc comun. Stilul său era absolut nonconformist: putea rosti câteva aforisme notate pe mici cartoane, fie că erau din antici sau din moderni, dar mai ales iubea întrebările, provocările și interacțiunea, căutând permanent să incite mintea celor aflați în fața sa. Într-un fel era o persoană profund dialectică. Și neapărat spontană. Când aventura sa la Berkeley a ajuns la final (după 8 ani, universitatea nu i-a mai reînnoit contractul), Hoffer a răsuflat ușurat: „la UC-Berkeley a fost prima oară când am fost plătit să nu fac nimic.” Un hobby, am putea spune, dar unul departe de trăirile vieții așa cum și-o imagina filosoful-docher.
A cochetat și cu jurnalismul, chiar dacă pentru foarte scurtă vreme. Scria pentru un săptămânal și era el însuși fascinat de acest nou gen literar pe care îl descoperea. Din nou, Hoffer experimenta fără a fi pe de-a-ntregul el însuși: „Să spui ceva semnificativ și cu câteva lovituri și propoziții bune, toate în 500 de cuvinte, poate părea dificil și demoralizant pentru o persoană care nu are prea multe idei sau care nu știe exact ce vrea să transmită. Dar pentru cineva care se desfată cu jocul ideilor și care este totuși neîngăduitor cu discursurile vaste, articolul este un vehicul ideal. Echivalentul său în pictură este crochiul, liniile minimale. Articolul devine artă par excellence când ceea ce nu este spus găsește ecou în mintea cititorului. La scrierea unui articol ai nevoie de semințele ideilor.”
„Adepții fanatici”
Avem acum în limba română, iată, o lecție de raționalism întrețesută cu o filosofie a moderației. Nu este un volum esențialmente prescriptiv, ci unul analitic. Merge într-atât de adânc în străfundurile condiției umane, încât niciun cititor de bună credință și cu o minimă erudiție nu poate rămâne indiferent. Dincolo de diferențele specifice ale mișcărilor de masă, dincolo de idiomurile originale ale variilor viziuni chiliastice care au marcat istoria umanității, se degajă o trăsătură esențială a tuturor acelora care participă la marea promisiune a Arcadiilor pe pământ. Hoffer își propune să afle acest sens comun, această particulă mobilizatoare adânc înrădăcinată în condiția noastră, și reușește să o realizeze cu o măiestrie demnă de cei mai buni filosofi politici. Tot el ne spune că nemulțumirea în sine nu suscită în mod invariabil o dorință de schimbare. Cei care sunt mișcați într-atât de profund de mediul lor înconjurător nu se gândesc la schimbare, indiferent de cât de mizeră este condiția lor. Nuanța esențială pe care o introduce acest autor se referă la faptul că aceste revoluții fundamentale nu irump din marasmul disperării, ci, din contră am spune, tocmai din speranță și optimism exacerbat. Presiunea schimbării radicale pare a apărea tocmai în conștiința acelora care sunt în ascensiune, care întrezăresc oportunitatea revoltei ca pe singura alternativă posibilă. Iar acest lucru se petrece în momentul în care agenții schimbării încep să se perceapă în termeni de neapartenență la grupul originar.
Cei care sunt în război cu prezentul, spune Hoffer, sunt capabili să recunoască semințele schimbării și posibilitățile micilor începuturi… individul frustrat [și se face precizarea că „frustratul” nu este privit în cartea sa în termeni clinici, ci ca persoană care din felurite motive are sentimentul irosirii sau inutilității propriei existențe] și adeptul fanatic sunt profeți mai buni decât aceia care au motive să păstreze status quo-ul intact. Cu toate astea, și chiar în pofida acestei observații, putem afirma că fasciștii, comuniștii ori fanaticii religioși, deși în război cu prezentul, cu greu pot fi considerați ei înșiși buni profeți. Motivul? Pare relativ simplu: „Oricând predicția unui eveniment social este bazată în întregime sau în parte pe un referențial intern, obiectivitatea este rară, dacă nu imposibilă, din cauza implicării eului” (Hadley Cantril, fost director al Departamentului de Psihologie de la Princeton).
Încă de la bun început, a părut neverosimil pentru foarte multă lume ca un docher anonim să poată scrie un tratat atât de abstract și bine șlefuit. Au existat inclusiv dubii asupra adevăratei identități a autorului și nu puțini au fost cei care s-au grăbit să obțină confirmări de la editor. În New York Times au apărut imediat recenzii care s-au pripit să compare cinismul lui Hoffer cu cel al lui Machiavelli, dar acest lucru nu era decât un semn în plus că lumea avea în față o operă demnă a fi luată în seamă. Însuși libertarianul Murray Rothbard a fost extrem de critic la momentul apariției cărții („Poate că Hoffer trece drept anti-comunist, dar doar pentru că ia peste picior toate principiile morale și politice.”). În pofida acestor câteva reacții cauzate de șocul inițial, cele mai multe recenzii au rămas însă favorabile. Istoricul american Arthur Schlesinger Jr., un foarte influent intelectual critic și mai apoi „istoricul de casă” al președintelui Kennedy, a privit de la bun început Adepții fanatici ca pe un volum „genial și original”. Bertrand Russell scria la rându-i că este pe atât de solid din punct de vedere intelectual pe cât este de actual politic. Percepția unui Eric Hoffer ca „natural born philosopher” începea să capete carne. Scopul declarat al lui Hoffer a fost de la bun început acela de a afla cum și de ce se întâmplă lucrurile și nu de a avansa judecăți de valoare de pe o poziție de autoritate oarecare. O carte rece, obiectivă într-un grad înalt, o mostră de gândire a unui spirit profund critic și o lecție de scriitură: toate acestea erau calități remarcabile la un autor despre care nu auzise încă prea multă lume. Pe de altă parte, venind din zona proletară a existenței, mulți s-ar fi așteptat ca Hoffer să fie ceva mai angajat. Ei bine, nu, au găsit în el un partener egal de neutralitate epsitemică. „Adepții fanatici” a fost de altfel și singura sa carte cu note de subsol (aproape 200 la număr), o performanță (din nou) remarcabilă pentru fostul docher. Mai târziu însă, după ce această carte își va fi trăit succesul, avea el însuși să devină un spectator anagajat, criticând în mod deschis stalinismul, comunismul și pe toți intelectualii de stânga.
Adeptul fanatic nutrește o pasiune arzătoare pentru autorenunțare, susține Eric Hoffer, un imbold care îl face în cele din urmă să-și sacrifice propria-i viață în numele cauzei: „Credința într-o cauză sacră este în mare măsură un substitut pentru credința piedută în noi înșine.” Ceea ce macină din temelii ființa individului frustrat este tocmai conștiința unui sine iremediabil defect. Adeptul fanatic va încerca mereu să iasă din sine și, în acest fel, să scape de sine pentru totdeauna. Acest fenomen, multiplicat la scară de masă, duce la unitate în acțiune și autosacrificiu. Frustrarea de natură personală îi determină pe adepții fanatici să creadă că nu își pot găsi un scop demn în dezvoltarea propriului sine. Sigur, cartea datorează mult inclusiv gândirii psihanalitice, foarte la modă în epocă, dar Hoffer reușește să integreze excelent aceste elemente într-o narațiune cu valoare de diagnostic filosofico-politic. Autodidactul Hoffer era foarte la curent inclusiv cu lucrarea din 1942 a lui Erich Fromm, Fuga de libertate, și și-a notat minuțios în caietele personale impresii despre corvoada psihică imensă pe care o presupun autonomia, libertatea, sau deciziile privind propria viață. „Succesul totalitarismului vine tocmai din această nevoie de a da ascultare, de a-i lăsa pe alții să decidă pentru tine”, spune și Ion Vianu. Ei bine, Eric Hoffer pare a fi asimilat foarte bine această lecție dureroasă a tribulațiilor umane. Spune el: „În afara cazului în care omul posedă talentul de a se realiza pe sine, libertatea este o povară agasantă. Le ce bun libertatea de a alege dacă sinele este infructuos? Ne alăturăm unei mișcări de masă pentru a scăpa de povara responsabilității individuale.” O remarcabilă lecție pe care toți cei care citesc sau vor citi „Adepții fanatici” nu au cum să o rateze.
Pentru foarte multă lume, Eric Hoffer este un autor cinic atunci când afirmă că oamenii devin „true believers” pentru că-și pierd încrederea în propriul sine. Trebuie însă precizat în mod cât se poate de apăsat că Hoffer analizează individul și nu motivele pe care acesta le invocă pentru a explica, eventual, aderența la cauza mai mare. Aici, pare sugestiv, el apelează la ideea freudiană (chiar dacă nu o nominalizează ca atare) a reprimării afective. Oamenii par în opinia sa a căuta mereu să evite gândurile indigeste despre ei înșiși. Una dintre cele mai aspre critici a venit însă din partea unui călugăr benedictin (Bernard Theall), viitor editor al Enciclopediei Catolice, care se întreba de ce anume trebuie să fie categorisit un creștin drept fanatic și de ce anume trebuie să existe un semn de egalitate între creștinism și comunism. Hoffer nu oferise în carte prea multe exemple concrete de adepți fanatici în afara unor Lenin, Stalin, Hitler sau Luther, dar anumite lucruri puteau fi inferate în acest sens. Pe de altă parte, tocmai această abordare aparent ireverențioasă la adresa creștinismului i-a atras autorului simpatii din partea unor gânditori ca Bertrand Russell. Hoffer și-a reevaluat însă anumite poziții în anii care au urmat publicării și a admis în anumite ocazii că acest creștinism, cu o durată de două mii de ani, și spre deosebire de alte mișcări de masă incriminate, revendică responsabilitatea și responsabilizarea indivizilor atât în această lume, cât și în cea de Apoi. Și deși nu a fost niciodată el însuși adeptul creștinismului, și-a domolit tonul la câțiva ani de la publicarea cărții și a acceptat că lucrurile pot fi mai nuanțate în acest caz. A încetat în cele din urmă să-și mai reprezinte creștinătatea ca pe o mișcare de masă iar târziu, la începutul anilor 1980, declara că dacă l-ar întâlni pe Papă i-ar sugera să încetinească pașii transformării/ reformării Bisericii Catolice. În schimb Hoffer a rămas necruțător, mai întâi la adresa nazismului, apoi la adresa comunismului. Nu a spus neapărat explicit dacă acestea au fost mișcări de masă, dar a distins anumite trăsături specifice lor: raportat, spre exemplu, la procesele-spectacol, el a văzut în „adepții fanatici” starea și dispoziția criminalilor penitenți. Lucrurile rămân deopotrivă nuanțate și clare. Dacă este să-i dăm credit lui Richard Pipes, Revoluția din Octombrie a avut două etape distincte: etapa din februarie care a fost în anumite feluri un fenomen de masă, în special în zilele ei de debut în Sankt Petersburg; și etapa din octombrie, care a fost o lovitură de stat pusă la cale în miez de noapte de către un mic grup de conspiratori. Masele nu au avut nicio idee, cât de vagă. Nu îl citez întâmplător pe Pipes, el însuși un mare admirator al lui Hoffer, pe care nu ezita să-l folosească în bibliografia cursurilor sale de la Harvard. Comunismul a părut o religie politică (vezi și lucrările lui Eric Voegelin sau Waldemar Gurian), dar a fost în același timp și expresia nemulțumirii sau insatisfacției unor intelectuali occidentali, nu doar, sau nu mai ales, a maselor. Aceasta este însă doar versiunea interpretativă potrivit căreia comunismul nu a dus niciodată în mod fundamental la eliberarea energiilor umane și că atunci când totuși acest lucru s-a petrecut, a fost exclusiv pentru etape și momente foarte scurte. Teroarea, represiunea, ar fi fost de fapt cele care i-au asigurat mișcării perpetuarea, și nu doar aderența fanatizată. Dar fie că acceptăm această explicație sau nu, trebuie să ne răspundem apoi la întrebări mult mai subtile și să aflăm în cele din urmă inclusiv resorturile care i-au determinat pe unii mari gânditori ai secolului XX să adere totuși, în chip fanatic, la aceste mișcări de masă. Ne gândim doar la câteva exemple: Carl Schmitt sau Georg Lukács. Elementele chiliastice din aceste mișcări nu sunt prin urmare de neglijat iar a pune realitatea acestor mișcări doar pe seama terorii cu care au operat poate fi în cel mai bun caz doar o abordare văduvită. În acest sens, Vladimir Tismăneanu este foarte îndreptățit să afirme că respectivele mișcări „au secularizat de fapt experiența religioasă și au abuzat nevoia umană de sacru”. Sunt idei care au fost excelent speculate și analizate si de către alți autori remarcabili precum Leszek Kołakowski (Principalele curente ale marxismului).
Ei bine, cu aceste două perspective în gând, nu diametral opuse, dar cu siguranță complementare, ne putem, în fine, întreba care a fost de fapt ideea principală a lui Eric Hoffer? Ce mesaj central a dorit el să transmită prin „Adepții fanatici”? Răspunsul nu este neapărat foarte simplu dacă privim și la tentativele sale ulterioare de a-și regândi și reanaliza unele poziții, dar un numitor comun al tuturor acestor frământări rămâne încercarea sa de a pune degetul anume pe acele condiții necesare eliberării energiilor umane. Spre sfârșitul anilor 1950, Hoffer se apropiase destul de mult de viziunea lui Pipes portivit căreia masele nu prea aveau a conta în această ecuație complexă a psihismelor mișcării în ansamblul ei. Pentru Hoffer, la fel ca pentru Pipes, resentimentul este o categorie explicativă esențială în hermeneutica acestor mișcări. Ne amintim aici de ideea lui Pipes cum că intelighenția este acea clasă născută din aversiuni comune, un grup care funcționează prin respingere, nevroză și frustrare permanentă. Scria Hoffer: „Cu excepția Statelor Unite, ar fi destul de dificil să arătăm fie și o singură evoluție istorică în care masele au reprezentat principalul motor și protagonist.” Iar într-un interviu din 1967, același Hoffer susținea că mișcările de masă nu sunt începute de către mase, ci de către intelectuali, și că mișcările de masă nu reprezintă solul fertil al energiilor umane descătușate, ci o manifestare a egocentrismului și distrugerii.
Însă indiferent de cheia de lectură în care alegem să-l parcurgem pe Eric Hoffer, el a reușit să exprime într-un mod cu totul și cu totul remarcabil și convingător acele mecanisme patente în natura umană, cele care au potențialul considerabil de a decurge în fanatism și orbire de masă. O abordare psihologizantă, desigur, dar și un stil aforistic ca expresie a lecturilor sale încrucișate și eclectice de autodidact. Prima parte a cărții analizează, cu toate pânzele inteligenței sale ridicate, tocmai acele elemente care constituie atracția neintermediată a mișcărilor de masă: nevoia de schimbare, nemulțumirea dată de un eu incongruent cu sine, frustrarea, dinamica patologizantă a unui sine sufocat de propriile-i limitări și refulări. În a doua parte a „Adepților fanatici”, Hoffer operează cu anumite taxonomii, caută acele grupuri cu potențial de convertire („inadaptații”, „plictisiții”, „săracii”, „minoritățile”, „păcătoșii”, și așa mai departe), apoi sapă adânc în miezul grupurilor pentru a deduce distincții, în cele din urmă, chiar în interiorul celor aparent asemenea (ex: noii săraci vs. săracii creativi, primii vulnerabili, cei din urmă mai puțin). Partea a treia caută să explice acțiunea comună și sacrificiul de sine iar Hoffer ajunge la valoroasa concluzie potrivit căreia, câtă vreme autorenunțarea este din start nerezonabilă, doctrina care furnizează un sens unificat are nevoie să extragă individul din băierile realității și să-l izoleze. În acest sens, procesul mental al adeptului fanatic trebuie să rodească nu din solul pozitivist al observației lumii, ci din miraculos și sacru. Nu din propria-i judecată, ci din extazia unei revelații sugerate sau mobilizate către el. Doctrina care îl insularizează pe „adeptul fanatic” este axiomatică, dincolo de orice dubiu și judecată analitică, ea abolește logica pentru că fanaticul nu mai aparține lumii în care sinele are ceva de spus. Compromisul însuși este eliminat din această ecuație de transfer afectiv și înlocuit cu gândirea totalitară (sau totalizatoare). Disprețul față de sine al fanaticului se coagulează în cele din urmă (precum picăturile de apă care se caută una pe alta în virtutea unui magnetism ireal) într-o ură comună, de masă. Partea a patra este dedicată, în fine, promotorilor acestor mișcări (intelectualii, oamenii cuvintelor) și relației lor cu indivizii de acțiune, adevărații fanatici. În acest sens, frustrările intelectualilor, goana lor după recunoaștere de grup sau personală, se suprapun peste acest cadru mental al grupurilor de adepți anonimi, dau carne pornirilor lor cele mai profunde și canalizează un simț al aparteneței la o cauză de tip mistic. Ideea esențială care se desprinde de aici este aceea că deși acești intelectuali pot păstra aparența siguranței și certitudinilor, adevărata confirmare o primesc tocmai din partea respectivilor adepți fanatici. Ei le asigură sensul propriilor speculații născute din neîmpliniri și nesiguranțe marcante. Este vorba de un principiu al vaselor comunicante în care cele două grupuri se validează unele pe altele într-un soi de reciprocitate a comuniunii. „Iisus nu a fost creștin, după cum nici Marx nu a fost marxist”. Ei au devenit astfel în lumina mișcării de masă pe care au generat-o. Eric Hoffer însuși s-a ferit până spre sfârșitul cărții de judecățile de valoare, dar a încheiat spunând că o revoluție populară într-o societate care pare că a stat pe loc poate avea în anumite condiții efecte renovatoare. Volumul lui Hoffer, extrem de nuanțat și inteligent distilat, pare în cele din urmă a sugera că libertatea nu se poate împământeni acolo unde nu există condiții universale de autorealizare a individului. El însuși, plăsmuit ca intelectual tocmai din această pasiune unică pentru depășirea aparentei frustrări a propriei condiții, pare cel mai îndrituit să reclame o luptă permanentă cu sinele.
În fond, Hoffer însuși ar putea trece drept o oază de normalitate și raționalitate într-o lume a deșerturilor existențiale. O oază care nu i-a fost deloc indiferentă nici Hannei Arendt—așa cum inspirat semnalează și Vladimir Tismăneanu în textul său—, cea care îi mărturisea lui Jaspers în 1955, cu nedisimulată bucurie, impactul întâlnirii cu un gânditor original și profund: „prima oază reală pe care am găsit-o [și care] s-a întruchipat într-un docher din San Francisco… Mi-a arătat San Francisco în felul în care un rege își prezintă regatul unui oaspete de onoare… Numele său este Eric Hoffer, este de origine germană, dar născut aici și nevorbitor de germană. Vă relatez despre el pentru că genul său de persoană este tot ce poate oferi mai bun această țară” (Hannah Arendt, Karl Jaspers, Correspondence:1926-1969, Harcourt Brace Jovanovich, 1992).
Odată cu apariția „Adepților fanatici” pe piața românească, cititorul local are în sfârșit ocazia de a intra în contact cu prospețimea unei minți insațiabile și a unui spirit moralizator. O lectură scurtă, dar densă, cu siguranță o aventură intelectuală de primă mână!
