Hoţul

-Ia te uită la moș Vasile, ce s-a posomorât acolo, nu mai spune nimic, zise Mitică, voind să schimbe vorba. Moșule, moșule, nu mai zici nimic, ai?

-Ce să zic eu, mă, tată? răspunse bătrânul. Mă uit și eu la voi și ascult ce vorbiți, că sunteți mai tineri, că eu, ce mai pot spune? Vremea mea s-a cam dus.

-Cand erai mata’ mai tânar, tot așa greutați ca acum erau? întrebă Mitică.

Bătrânul, simțind tonul ușor ironic al vecinului Mitică, lăsă privirea în jos voind inițial să îl ignore, apoi, ridicându-și privirea către interlocutorul său, îi răspunse cu o voce stinsă dar severă:

-Ei, bă, tată, începu rătăcit în amintirile-i cele vechi, atunci au fost vremuri chiar grele, nu ca acum. Dar ce știți voi? Acum aveți servici, aveți salar, casa-casă, masa-masă… Eu am prins vremuri când nu avea lumea ce să mănânce; când unii aveau mult și plezneau de bogați, iar alții, cei mai mulți, nu aveau nimic și crăpau de foame. Mâncam numai mămăligă cu varză îngroșată. Știi ce e varza îngrosată? Ai mâncat vreodată?

-Nu, nu am mâncat, răspunde Mitică, zâmbind mulțumit de sine că reușise să îl provoace pe bătrân și să îl scoată din amorteala în care căzuse.

-Hă,hă,hă, râse moș Vasile, lovindu-și genunchiul cu palma stângă. Era varză acră, tocată mărunt, așa, ca pentru varză călită, dar se prăjea într-o tigaie, fără ulei, fără untură, fără nimic și i se arunca o lingură, două, de faină și-atât. Ieșea un carcalete fără nici un gust. Aia mâncam noi, iar dacă aveam din joi în paști vreun ou, îl fierbeam și întingeam cu mămăligă în el câte patru, cinci, inși. Pâine, mâncam numai de Crăciun și de Paști.

-Păi de ce erati așa săraci, bre, moșule? îl intrerupse Mitică. Alții cum aveau?

-Aveau pe dracu ! Cine avea? Ăia mai înstăriți, care  aveau pământ mult și moșii, ăia aveau, dar țăranul, pălmașul, nu avea.

Mitică, luă sticla de vin de pe masă și, vazând că paharul din mâna bătrânului era gol, i-l umplu, după care și-l umplu și pe al său.

-A fost odată, într-un an, o secetă, iși reluă bătrânul povestea, a fost o secetă de nu s-a făcut nimic, de am crezut că murim de foame și nimic altceva. Ajunseserăm, oameni cinstiti, să furăm unii de la alții. Se duceau oameni în toata firea, noaptea, și luau din puținul omului, numai ca să aibă ce să le mai dea o dată copiilor să mănânce. Ei, și intr-o zi, îmi lasă tetea vorbă…

-Cine era tetea?îl intrerupse Mitică.

-Tata al meu, îi raspunse moșul, zâmbind, așa îi spuneam eu, tetea. Și, ziceam că, îmi lasă tetea vorbă să mă duc să îi iau locul la vie că, era prin septembrie și se copseseră viile și noi aveam covercă acolo unde păzeam, iar tetea păzea cu pușca. Ei, și când plec de acasă, trec mai întâi prin șofru, bag mâna sub pătul și îmi scot pistolul de unde îl țineam ascuns și îl bag în brâu, pe sub cureaua pantalonilor.

-Aveai pistol? îl întreabă Mitică, făcând ochii mari.

-Aveam, sigur că aveam. Pai atunci avea lumea arme. Cine nu avea? Mai

încoace, când veniră comuniștii, s-au strâns toate armele de nu s-a mai dat voie, da’ înainte…

-Câți ani aveai atunci? întrebă Mitică, de data aceasta cu ochii și mai mari.

-Păi,să fi avut vreo…și bătrânul strânse ochii, încercând parcă să privească peste timpul lung care se scursese de atunci. Să fi avut vreo optsprezece ani. Și, cum spusei, bag  pistolul în brâu și plec. Aveam un pistol, bijuterie și alta nu. Mi-l dăduse, unu’, alde Bungheroiu, care i-l furase lu’ bâtă-său și mi-l vânduse mie pe patru kile de țuică și niște bani, nu mai știu cât, dar, oricum, nu mult. Era mic, uite așa de mic, și bătrânul întinde palma lui lată și plină de bătături, că atunci când îl puneam în palmă și strângeam pumnul i se mai vedea doar un pic din teavă într-o parte și nițel din pat în partea cealaltă. Și avea un sunet…muzică, nu alta. Cânta când trăgeam cu el, tu mă auzi?

Mitică, dădu din cap în semn de confirmare, iar ochii mari și curioși lăsau de înteles că povestea moșului începea să-l prindă și că era curios să asculte mai departe.

Bătrânul își coborî ușor privirea către paharul cu vin, pe care îl ținea în mână, apoi, ridicându-l deasupra capului, îl privi în lumina becului studiindu-i culoarea. Confirmându-i calitatea printr-o ușoară mișcare a capului, duse paharul la gură și soarbi din el cu poftă.

-Când trăgeam cu el, reluă moș Vasile povestea, se auzea paaamm-paaamm și răsuna în tot satul cu sunetul lui melodios, și când îl auzea moș Bungheroiu, spunea : Ia, auzi, ia, pistolul meu cum trage la cartușe din mâna lui Vasile a le’ Olan ! Ei, și am plecat după tetea, la vie. Când am ajuns acolo, l-am gasit, deja, la capul rândurilor, mă aștepta. Bă, Vasile, îmi zice tetea, vezi că mă duc cu ăia alde Carabașu până la oraș și mă întorc la noapte, iar acum nu mai trec pe acasă dar nici cu pușca după mine nu mă pot duce.Vezi că e în covercă, rezemată după ușă. La noapte când te-o schimba frati-to Ion, o iei și o duci acasă. Să nu o lași aici că prostovanul ăla cine știe ce face. Atât mi-a zis și a plecat. Acum, eu care eram nemâncat de ziua ailaltă, am intrat în vie și am început să manânc struguri și am mâncat pînă m-am umflat. Hei…acum,  zic eu, să mă întind un pic la umbră, că tot nu am altceva de facut și m-am lungit la umbra unei vițe mai stufoase și, nici una, nici două, am adormit.

În cameră se facuse liniște. Toti taceau în timp ce privirile le erau ațintite către moș Vasile, care, ridicând paharul cu vin, sorbi din el încă o dată,   clefetind apoi din buzele lui încrețite printre care i se vedeau doi dinți galbeni și strambi, ultimii, dealtfel, pe care îi mai avea. Alecu, ridică și el ușor paharul și soarbi din el fară al pierde pe bătrân din priviri.

-Cred că am dormit acolo vre-un ceas, dacă nu mai mult, își reluă bătrânul povestea, când, deodată, aud un foșnet : fâș-fâș, fâș-fâș și când deschid ochii îl văd pe unu’ care iese din coverca noastră și o rupe la fugă. Bă ! strig la el, care ești mă? Ăla, fugea de mânca chibrite și când mă uit mai bine la el, văd că avea  în mână ceva lung, așa, ca un ciomag. Băăă, mă dumiresc eu din somnul ăla de-l dormisem, să vezi, al dracu, că ăsta i-a furat pușca lu’ tetea. Scot pistolul din brâu și trag după el : pac, pac ! Stai că trag ! Mă ridic în picioare și o rup și eu la fugă în urma lui, dar până m-am dezmeticit eu, ăla se dusese dracu. Pac, pac, trag eu iar cu pistolul, că avea butoiaș d’ăla cu șase cartușe, dar ăla era deja departe. Stai că te impușc, n-auzi? tu-ți grâu mă-tii ! Stai pe loc, n-auzi ? Ăla, cum fugea, așa fugea. Mai încolo, mai spre dealul Mandrii, era un lot de porumbi care ramăsese așa, nu știu de ce, cu cocenii netăiați și, al dracu, a intrat în porumbii ăia. Când m-am apropiat, vedeam  cocenii și frunzele cum se mișcau și am vazut că se duce către Bent.                                                                                                                                                  Bentul ăsta, era o mlaștină mare, plină de stufariș, de trestie și de papură iar după mlaștina asta, începea pădurea Anghinii. Ca să nu pierd timp, și cum bănuiam că se duce către mlaștină ca să ajungă în pădure și să-i pierd urma, eu nu am intrat în porumb ci fugeam pe margine ca să am mai mult spor și mă uitam peste lan și știam unde e după cum se mișcau frunzele. Când am ajuns eu în capul lanului de porumb, el fugea deja pe lângă mlaștină. Îmi era frică să nu se întoarcă și să tragă în mine, că aia era pușcă de vânătoare și dacă trăgea, se imprăștiau alicele și mă lovea sigur. Dar, pe urmă am aflat eu că tetea, când plecase, scosese cartușele și le băgase în buzunar că, eu cum eram copilandru, se temuse să nu fac vreo prostie. Scot pistolul și mai trag o dată. El atunci s-a arunct în mlaștină și s-a dus prin stufăris. Acum, eu, când ajung acolo, sar și eu în mlaștină și mă duc după urma pe care o lasase în stuf. Dar, acum, când am sărit în mocirlă, am călcat cu piciorul într-un ciot de trestie ruptă care mi s-a înfipt în talpă până la os, și, am văzut odată negru în fața ochilor, că eram desculț, că așa umbla lumea la țară.Opincile le  băgam în picioare doar când cădea bruma și anul ăla cum era toamnă lungă, că venise sfarșit de septembrie și era tot cald de cautai umbra ca în mijlocul verii, nu scosese nimeni opincile din cămară. Cu piciorul înțepat, mă gândeam că dacă mă opresc îi pierd urma și dacă mă duc fară pușcă acasă, mă omoară tetea. La gândul ăla, am rupt-o la fugă mai departe hotarât să nu iau în seamă durerea  și în urma mea rămâneau pe apa aia mocirloasă, pete-pete, roșii, de sânge. Când am ieșit din mlaștină, el tocmai intra în pădure și, când îl văd, zic în gândul meu : dacă intră ăsta în pădure, l-am pierdut, și cum în piciorul ăla abia mai puteam să calc, scot repede pistolul, că mai aveam un cartuș, și zic iar: ori îl omor eu acum pe el, ori mă omoară pe mine tetea la noapte! Scot pistolul din brâu, îl prind cu amândouă mâinile împreunate, ca să am mai multă siguranță, închid un ochi, și îi iau punctul de ochire în spinare. Dar, cum îmi tremura tot corpul de la durerea aia din picior, glonțul a nimerit în scoarța unui copac pe lângă care trecea și, o așchie, a zburat din trunchiul pomului și i-a sărit drept în ochi. Ăsta, acum, speriat de lovitura aia între ochi, sare într-o parte și cade în cur, pe pământ, cu fața înspre mine și…hopaaa ! l-am văzut la față și l-am cunoscut. Era, unu’, alde Scrioștea, de stătea pe la capul satului. Avea cam la patruzeci de ani și avea acasă unsprezece copii. Aoleo, ‘te-n cur pe mă-ta ! acum că te-am văzut care ești, lasă că te caut eu cât de curând ca să încheiem socoteala pâna la cap. Am rupt câteva frunze mai uscate de papură și mi le-am legat strâns în jurul piciorului, așa, ca un jujău, ca să mai stăvilesc din sângele ăla care curgea de nu se mai oprea și, sprijinindu-mă într-un lemn, m-am dus așa, șontâc-șontâc, până acasă.

Când am ajuns acasă, se înoptase. Mersesem greu, mă oprisem de multe ori, dar ușor, ușor, am ajuns. M-am dus încet sub geam și m-am uitat în odaie să văd dacă a venit tetea. Lampa ardea în perete și în lumina aia călâie, o vedeam pe mama cum ședea lungită în pat lângă alde soru-mea. Frate-meu Ion, nu se vedea nicăieri. Mă gândeam că s-o fi dus la vie să-mi ia locul, așa cum îi zisese tetea. M-am îndepărtat ușor de geam, să nu mă simtă alde mama, și m-am dus în cosare, la damigeana cu gaz, de mi-am spălat piciorul și mi l-am înfășat apoi în niște cârpe pe care le-am legat strâns cu sfoară de balot. M-am așezat în cur pe un buduroi de-l aveam pe acolo prin coșare și am căzut pe gânduri. Mă duc dupa el acasă, mă gândeam, futu-l în nori pe mă-sa și, ori îmi dă pușca, ori îl omor ca pe un caine. M-am uitat în sus. Era un cer senin și era o lună plină… și începuse să adie un vânticel, așa, destul de recișor. Mă lua când cu frig de la vânt, când cu călduri de la durerea aia de picior. Ei, și după ce mai stau nițel, mă târăsc, așa, în genunchi și bag mâna sub pătul și scot dintr-un geac, pe care îl țineam ascuns acolo, o mână de cartușe și îmi încarc pistolul pe care îl bag iar în brâu sub curea. Când m-am ridicat în picioare și am încercat să fac un pas, aoleoooo ! ce să mergi, măăă, frate, că mi se răcise împunsătura aia din talpă și când călcam, mă durea de mă lua cu răcori la inimă. Dar, șchiop așa cum eram, m-am târât mai mult, sprijinit într-un lemn mai țeapăn pe care îl luasem de acolo, din obor, și am ieșit pe poarta din spate, de frică să nu mă întâlnesc cumva cu tetea, care, la ora aia, mă așteptam să se întoarcă acasă de pe unde fusese plecat. Și, uite așa, incet, incet, am ajuns pâna în capul satului lângă poarta lui Scrioștea. Am scos pistolul din brâu și m-am pitulat ușor pe lânga casă, cu gândul să ajung în dreptul geamului. În casă, se veda lumină și mă gândeam că, al dracu, n-o putea să doarmă după isprava aia de-o făcuse. Pe urmă m-am oprit și am început să mă uit în toate părțile, să nu fie cumva pe afară și să îmi dea în cap cu ceva. Era o liniște de nu se auzea nici tipenie de vietate. Merg eu, așa, de-abușilea, pe lângă zidul casei și, în dreptul ochiului de geam, mă ridic ușor și mă uit înăuntru. Nu se vedea prin sticla aia prăfuită mai nimic și, ca să văd mai bine, am împins ușor cu teava pistolului în rama geamului, care s-a deschis ușor spre înăuntru. Pe un ciob de strachină, un fitil înmuiat în seu de oaie rămăsese aprins și pâlpâia o lumină slabă și galbenă prin care mă chinuiam să deslusesc ceva. În odaie era un pat mare, în care dormeau înghesuiți toți. Nevastă-sa era într-o margine, iar el, dormea în mijloc, între copii. Am întins mâna cu pistolul și l-am ochit. Te impușc, futu-ți norii mă-tii de nenorocit! zic în gândul meu și pun degetul pe trăgaci să trag.

Dormea cu fața în sus și îmi părea destul de linistit. Pe semne nu știa că l-am recunoscut atunci când a căzut și nu se aștepta să vin după el. Mă uitam cum sforăie acolo în mijlocul patului cu toți copii pe lângă el. În dreapta lui era un baiat mai măricel iar în stânga dormea o fetiță de vreo trei-patru anișori. Ședea cu capul sprijinit pe umărul lui iar cu mânuțele îi cuprinsese brațul. În momentul ăla a început să îmi tremure mâna pe pistol și, parcă, dintr-o dată, îmi trecuse toată supărarea și toată ura care mă bântuiseră până atunci. Deși mă dusesem chitit să-l împușc, nu am putut, domnule, nu am putut! Mi-am lăsat fruntea pe pervazul geamului și după ce am stat așa un timp, mă uit iar la el și îl strig, dar încet, ca să nu îi trezesc pe ceilalți : -Scrioașteo ! Ăsta, a și deschis ochii. Aaaaa, aoleoooo ! se ridică speriat, în fund, și se uită în toate părțile, că eu eram afară, în întuneric, și nu mă vedea. Scrioașteo, ieși până afară, îi zic eu, și îl văd că tresare și belește ochii spre fereastră, unde eram eu. Nu mă vedea, dar îmi recunoscuse vocea și odată se întoarce și bagă mâna sub pernă. Scoate mâna de sub pernă că te împusc, îi zic cu o voce răstită, și îl văd apoi cum își trage ușor mâna îndărăt. Avea ceva, acolo, sub pernă, probabil tot un pistol și ca să nu mai facă vreo prostie, mă grăbesc și îi zic iar : hai, ridică-te ușor din pat și ieși până afară! și în momentul ăla împing mâna înauntru, prin fereastră, ca să îmi vadă la lumină pistolul care sta ațintit asupra lui. Când a ieșit afară, în izmene și cu părul zburlit în cap după somn, l-am văzut cum tremura tot, ca o piftie. Am lăsat ciomagul să îmi cadă din mână, am mutat ușor pistolul în mâna stângă și când i-am tras un pumn în față, am dat cu el de zidul casei. Aoleoooo ! Au-au-au, bă, Vasile, bă ! îl aud mormăind pe acolo, pe jos. Niciun Vasile, îi răspund cu un glas aspru, ridică-te ca te omor. Eu eram pe atunci în putere, eram voinic și aveam doi pumni ca niște ciocane. Când s-a ridicat în picioare, tremura și mai tare și își stergea nasul și gura cu manșeta cămășii.

M-am repezit la el, l-am smucit de un umar și după ce l-am întors cu spatele, i-am pus pistolul în ceafă. Hai să îmi dai pușca, îi zic. Bă, Vasile, bă, să știi că…începe el să bolborosească și tremura mai rău ca înainte. În momentul ăla, îi mai trag încă un pumn în cap și îl văd cum pică în genunchi moale ca o cârpă. Ridică-te în picioare, îi zic iar, ridică-te și hai să-mi dai pușca de pe

unde ai bagat-o. Mă duce, în final, lângă o capiță de paie și, după ce răscolește nițel prin ea, scoate pușca și mi-o întinde fără să zică nimic. Îi smulg pușca din mână și, după ce o răsucesc nițel pe toate părtile, o pun pe umăr și răsuflu ușurat. Mă uitam la el cum stătea cu capul în jos și cu privirea pironită în pământ și nu zicea nimic. După un timp, își ridică privirea către mine iar în lumina lunii i-am vazut sangele care îi curgea din nas și din gură și o lacrimă care îi aluneca încet pe obraz.