Despre Poarta Albă

Ultimul film al lui Nicolae Mărgineanu a riscat să abordeze un subiect inexistent în cinematografia de la noi: lagărul de exterminare de la canalul Dunăre-Marea Neagră. Complementară documentarelor Luciei Hossu-Longin și inspirată din cartea autobiografică a unui fost deținut politic (Vărul Alexandru, de Adrian Oprescu), pelicula e un poem cinematografic pe tema suferintei, a sacrificiului și a credintei,, În ciuda faptului că are aceleași referinte ca ”Undeva, in Est” (1991) și ”Binecuvântată, fii, închisoare!” (2002) — filme făcute de Mărgineanu pornind tot de la cărți celebre, acesta e diferit, ca stilistică și construcție. De data aceasta e o producție mult mai orientată spre parabolă, spre liric, deși nu-i lipsesc tușele realiste. Ca și la ”Aferim”-ul lui Radu Jude, imaginea alb-negru nu e doar o strategie autoreferențială, ci un apel direct la memorie. Trecutul e reconstituit sub imperiul unei necesități care trebuie dacă nu să zguduie prezentul, măcar să-l problematizeze.

Povestea debutează cu secvența încercării a trei tineri studenți de a trece granița Dunării la sârbi, cândva, în jurul lui 1950. Fata reușește, cei doi băieți nu. Ei sunt prinși și trimiși ca ”frontieriști” la muncă, la construcția Canalului, unde se scufundă în lumea dantescă a celorlalți damnați la suferință absurdă: scriitori, avocați, medici, artiști, preoți, toată elita unei țări care, după model stalinist, avea nevoie numai de cetățeni imbecilizați și obedienți. Povestea e înscrisă din start sub ineditul unei icoane murale descoperite târziu, după 2000, într-o biserică din București. Pictorul-deținut Arsenie Boca îl reprezentase, cu jumătate de secol în urmă, pe pruncul Iisus în zeghe. Traseul tarkovskian al filmului intră, astfel, într-un contrast evident cu filmografia actuală de la noi, dar în același perimetru valoric. Filmul lui Mărgineanu e voit antiminimalist, e pronuntat spiritual și e profund estetizant în încercarea de a recupera prin imagine o bucată de istorie autohtonă. Încercarea a reușit prin autenticitatea reconstituirii și prin discreta ei poetizare, vizibile în evoluția personajelor, în proiecția dramatică a locului, în cele câteva situații surprinse. Piesa centrală a coloanei sonore (Vissi dꞌarte, din opera Tosca de Puccini) nu face decât să sublinieze toate acestea printr-un lamento impresionant, trezit de o pedeapsă divină nemeritată.

Între multe alte scene (bătaia organizată, malefic-ingenioasa carceră, descoperirea oaselor umane sub pietrele dislocate, complicitatea între unii caralii și victime), relevante îmi par două. În prima condamnații cară câteva capete de vită de la tren la popotă, într-o halucinantă proiecție urmuziană, numai bună de atașat unui infern suprarealist. În cealaltă, deținuții contemplă un copil adormit — veritabil intermezzo angelic în spectacolul unui spațiu demonic, propice dezumanizării și morții. Fără să țină predici, fără patetism (greu de evitat, altfel, la o asemenea temă!), filmul își face treaba echilibrat, chiar dacă povestea nu are prea mare desfășurare, ea însăși prizonieră a lagărului unde se petrec toate. Remarcabil e și faptul că figura părintelui Arsenie Boca nu-i una insistentă, mitizantă, ci e numai un background simbolic, un contrapunct metafizic, într-o poveste a mizeriei morale, specifice întregului gulag comunist.

Filmul lui Nicolae Mărgineanu ia spuma unei istorii tragice, care a distrus destine individuale si colective. Cu o distribuție curajoasă și o scenografie convingătoare, e de văzut și de pomenit.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *