Oamenii care au înviat

Sigur că există o supravieţuire fiziologică: auzi de oameni care s-au înecat în plină plajă la mare, de accidente sau nenorociri, și atunci îţi zici “noi, cei care am rămas în picioare sub soare, ar fi bine să ne mulţumim cu atât”. Cu ce avem, cu faptul că suntem supravieţuitori, chiar dacă biroul unde mergem la oră nouă dimineaţa nu e foarte bine orientat spre nord-est.
Dar există şi alte supra-vieţuiri. Există viaţa fără griji de pe la 12 ani (mărog, fără prea multe griji), apoi de cele mai multe ori urmează o intrare sub pământ, într-un loc în care inima nu poate respira: neînţelegere, singurătate, eșec, suferinţă, ca un cerc mare, ca un looping pe care îl faci pe ascuns ca o cârtiţă. Timp de un an, cinci, sau mult mai mult timp. Iar dacă reușești să ieși pe partea celalaltă, la suprafaţă, urmează o a treia viaţă, care nu e neapărat doar o viaţă, e altceva: o supra-vieţuire, şi mai mult decât o supra-vieţuire: e o adevărată înviere.
Se poate vorbi despre doctrina spirituală a învierii, dar deja la nivel de viaţă normală se poate vorbi despre înviere: adică, învierea e mai mult decât o simplă “peticire” a unui eșec, e mai mult decât o simplă gândire pozitivă adusă cu sila după o mare depresie. E ceva mai mult, e un salt complet dincolo de o stare de neputinţă sau de disperare.
Întrebarea e: cum faci distincţia între o simplă rezolvare a unei probleme de moment și învierea la o nouă viaţă după o criză completă? E greu, pentru că suferinţele nu pot fi comparate. Fiecare trece singur prin suferinţă, în felul său. Şi nu se știe niciodată care e doza de eșec care pe unul îl distruge complet și pe altul doar îl slăbește. Astfel, ne e greu să prevedem când vom intra dintr-o criză de moment normală într-o criză care e de fapt completă, mult mai puternică decât noi. Şi ne e la fel de greu să măsurăm cercul pe care urmează să-l petrecem sub « pământul inimii », pentru că odată ce intri într-o astfel de moarte, soluţia apare de cele mai mult ori în mod imprevizibil. Dar totuşi putem face ceva pentru a ne orienta: să vedem ce vom câștiga la sfârșitul călătoriei. Să ne uităm la cei care au trecut prin astfel de crize.
Ei bine, se simte când un om a înviat, după niște ani de moarte mai mult sau mai puţin puternică, mai mult sau mai puţin vizibilă. E tot acolo, cu tine la o bere, dar el calcă pe un alt pământ, dă mâna altfel cu prietenii, priveste altfel: pe unii sau pe unele (oameni sau idei) le ignoră complet pentru știe să calculeze timpul și să aleagă ce e esenţial, dar de unii sau de unele se bucură până la capăt, pentru că a învăţat să se bucure și nu doar să admire cu colţul ochiului un moment de discuţie, de frumuseţe, de împărtășire.
Apoi, când treci printr-un moment dificil, cauţi la ceilalţi o rezolvare, cauţi informatia pentru tine. Eşti într-o stare permanentă de de colectare de idei folositoare. Dar, dacă ai ieșit pe partea celalaltă a crizei, ești supra-vieţuitor. Ai supra-vieţuit. Prin urmare, într-un fel nu mai ai nevoie de celalţi ca să îţi dea ceva, fie și căldură în singurătatea ta. Or, tocmai de aceea, poţi să te bucuri de ei, așa cum sunt, de fiecare surâs, de fiecare lapsus, de orice banc sau ţigară oferită. Şi ăsta cred eu că este semnul celui care a înviat: modul în care se bucură de cei din jur, ca și de lumina soarelui, pe aceeași stradă care în trecut era la fel de luminoasă pentru ceilalţi dar pentru el era în beznă.
Altfel spus, dacă te întrebi “Care e criteriul prin care știu că m-am vindecat de o criză puternică”, criteriul ar fi bucuria gratuită, fără cerere înapoi, la care trebuie să ajungi.
Şi atunci nu cumva acest criteriu oarecum de detaliu (“nu pot să mă bucur”) e de fapt esenţa și poate chiar scopul unei crize? Criza vrea să te facă să nu te mai bucuri, să nu te mai poţi bucura (e valabil și pentru criza financiară). Ceva din tine se luptă împotriva bucuriei.
Prin urmare, dacă vezi lucrurile așa, ai și secretul ieşirii din criză: trebuie să cauţi ce anume, în tine, se luptă pentru bucurie. “Ce” din tine are nevoie de bucurie sau cunoaşte drumul spre bucurie. Şi să mergi pe acolo, în acea direcţie. E posibil să ieși mult mai repede la lumină, la supra-vieţuire.
O viaţă normală e veselă sau tristă. Dar viaţa completă e o supra-vieţuire: aici găsim adevăraţii oameni bucuroși, pentru că bucuria nu este doar optimism şi veselie. Nu se poate mima, și de aceea dacă nu o ai se vede de la o poștă. Dar când o ai nu ţi-o mai poate lua nimeni și nimic. Indiferent care e modul prin care treci dincolo de moarte (ai găsit un partener minunat, ai găsit sensul sau misiunea vieţii tale) întotdeauna ai ceva în plus la capătul călătoriei: cadoul bucuriei fără limite și fără margini. În esenţa ei bucuria nu are limite și margini, de aceea e cel mai bun semn că ai trecut prin moarte și ai supra-vieţuit, pe aceeași stradă unde te plimbai fără griji pe la 14 ani fără să bănuieşti măcar ce călătorie imensă te așteaptă la nivel de suflet.
Pe aceeași stradă unde vii să bei o bere cu prietenii, fără să știe nimeni ce călătorie imensă lași în spate, și te așezi la masă ca și cum toate ar fi rămas la fel. Doar bucuria din ochi lasă de înţeles că vii de departe, pentru cei care știu să vadă asta.