Recenta declarație a Papei Francisc I privind genocidul împotriva armenilor de acum un secol a stârnit furie la Ankara, președintele-Sultan făcând încă o dată rabat de la normele diplomației uzuale. Nu insist pentru că evenimentele sunt cunoscute. Ce supără atât de mult autoritățile turce la o sută de ani distanță de la evenimente este termenul folosit, de genocid (în turcă soykirim, dar folosit cu trimitere la Holocaust sau Rwanda, sau oricare alt caz, altul decât cel de față) cît și numărul de victime armenești, 1,5 milioane, ce face imposibilă reducerea evenimentului la dimensiunea unor simple masacre, dealtfel recunoscute și acceptate parțial de autoritățile turce în baza logicii clasice, împământenite printre negaționiștii oricărui genocid sau act de purificare în masă: “ la război ca la război”.
Adevărat, genocidul împotriva armenilor a avut loc la adăpostul unui război total și a uzitat de toate mijloacele puse la dispoziție de acesta. S-a folosit de război ca expresie ultimă a furiei umane și a urmat logica distrugerii inamicului în baza unei induse dileme a securității și în absența oricărei bariere civilizaționale. Impunitatea gândului și a faptei în fața amenințărilor la adresa statutului nu a făcut decât să ușureze implementare politicii genocidare a Junilor turci. Reluarea în formă continuată și radicalizată, la o altă scală, a masacrelor otomane împotriva armenilor de la final de secol XIX este prin urmare doar o aparență și doar scenariul favorit al autorităților turce.
La 1915-1916 nimeni nu mai credea în salvarea imperiului. Miza era acum una nouă, victoria paradigmei naționale. Renașterea celor nenăscuți, a națiunii și a statului turc, nu se putea face însă doar în baza reformelor politice ce ruinaseră vechea construcție otomană. Noua construcție gândită de triumviri avea ca principali piloni: rasismul, teritorialismul, cultul antichității și agrarianismul. Or, fiecare dintre aceste elemente îl indica pe armean, Armeanul generic, drept fermentul de descompunere ce trebuia eliminat. Genocidul în sine nu era un obiectiv ultim ci doar un mijloc pentru atingerea unui obiectiv politic cu mult mai important. Cred că asta deranjează cel mai mult autoritățile turcești de la 1923 încoace, faptul că la fundația noului stat și a națiunii stă una dintre cele mai abominabile crime din secolul trecut. Tot asta face imposibilă, în absența unor politici ale memoriei adecvate și desăvârșirea procesului de democratizare a Turciei. Ce nu înțeleg autoritățile de la Ankara, sau da, este această legătură între trecut, prezent și viitor, cât și faptul că recunoașterea genocidului nu este o concesie făcută armenilor, sau un biet moft al Uniunii Europene etc.
