De ce iubesc filmele

Ani de zile, undeva între 23 şi 30 de ani, m-am uitat la filme. Nu sute, mii. Bieţii mei părinţi se întrebau: „Poate nu i-am citit destule poveşti cand era mic?”
Nu, nu e vina lor, şi nu cred că e vina americanilor care fac filme bine scrise. E pentru că avem nevoie de poveşti, încă şi încă şi încă. Timpul poveştilor s-a lungit, pe măsură ce viaţa de afară a devenit o luptă corp-la-corp de fiecare clipă, în care nu mai ai timp să-ţi pui întrebări despre cine eşti şi ce cauţi pe acolo. Întrebările ţi le pui acasă, la un film, încă şi încă. Şi e corect: sunt nişte întrebări despre o lume şi o viaţă despre care nu ştiai nimic în liceu, deci ele apar abia acum, după facultate. Cine să le răspundă, când să le răspundă? Întrebări, dar şi ajustări, echilibrări, „cine sunt eu în toată chestia asta numită globalizare fără nici un viitor”?
Atunci, lumea se împarte în două, pentru mult mai multă vreme decât ar fi normal ai cele două antrenamente: lupta de noapte, acasă, ca să afli cine eşti, ce vrei – şi lupta de stradă, lupta de zi.
Oameni « măreţi » aşa ca în timpurile trecute, oameni care nu au nevoie de pauze şi de consolare, ci doar muncesc, din inerţie, din principiu… ei bine nu mai există. Atunci când ajungem într-o situaţie de oameni mari, ne drogăm, într-un fel sau altul, cum zice sergentul Barnes din filmul Plutonul al lui Oliver Stone: „You smoke all this shit to escape from reality? Me, I don’t need this Shit. I am reality” Tigări, alcool, sport extrem, muncă peste program, mărog lista e lungă. În toată lista asta, filmele, măcar, sunt o escapadă cinstită, faţă de altele. Şi din care te alegi cu ceva.
Oamenii mari, deci, ei bine nu mai există. Un film spunea „Today, to find a job is a job”. Toată lumea ştie asta. Lucrurile cele mai banale în trecut, de genul a munci sau a iubi, devin o operă de creaţie de sine de ani şi ani de zile. Cu terapeut sau fără. E valabil pentru treaba cu oamenii mari: pentru a deveni un om mare, durează o viaţă. Deci?
Deci, accepţi că „nu mai eşti copil, dar despre restul nu garantezi nimic”.
De fapt, imaginea noastră e că „omul mare” înfruntă viaţa, ca un ranger texan, dur şi invincibil. Ei bine nu, nu mai există, suntem pentru restul vieţii fragili dintr-un motiv sau din altul. Toţi avem nevoie să ne lingem rănile, într-un fel sau altul. Dacă nu zilnic, săptămânal cu siguranţă. La un film, măcar, cu o bere alături, dacă altceva nu avem.
Şi atunci, când simţi că „încă nu esti gata”, că „nu e gata”, că trebuie să mai stai, din cel puţin 1001 de motive care ţin de sociologia junglei înconjurătoare, eu zic că e corect sentimentul. Psihologic poate că nu e corect, asta după cărţile clasice, dar mărog Freud cu pipa lui a luat vreodată metroul la ora 17 în anul de gratie 2014 să vadă ce e acolo? Sau a completat vreodată un CV European? Nu. Şi-ar fi schimbat foarte mult lista de traume.
A schimbat cineva cu adevărat lista de traume? Nu a prea făcut-o nimeni, pentru că am rămas fixaţi pe Oedip şi altele, şi chiar dacă terapeuţii văd efectele stresului contemporan, oamenii şi legile nu pun încă, simbolic, adevăratul egal între cuvinte şi durerile contemporane. Nu ştim ce doare mai mult, durerea din copilărie sau o glumă cinică din WC-ul de la liceu ori o zecime mai jos pe tabelul de note la admitere.
Oricum, dacă are constum şi geantă, un om e un om mare? Ce înseamnă om mare? Deja prin anii 80 un psihanalist francez (Tony Annatrella) vorbea despre „Interminabila adolescenţă dintre 12-30 de ani”. Azi, ce cifră mai putem avansa? 50 de ani? Mai bine o laşi baltă cu cifrele. Da, ai făcut sex şi ai maşină, dar discuţia nici nu a început cu adevărat, timpul a trecut cu nişte etape din alte vremuri care nu mai au nici o legătură cu sinele, cu personalitatea în formare a unui om anume.
Şi de aceea e minunată senzaţia că începe iarăşi un film care poate aduce cu el orice, fie că e Warner Bross sau Universal: mai ai o pauză de două ore. O pauză metafizică, stelară, existenţială. Poate că acum, în aceste două ore, o să descoperi secretul, înţelepciunea, rostul şi puterea? Acele două ore, pentru că au început, pentru că ai lângă tine berea, cafeaua, ţigara sau KFC-ul, au în ele speranţă cât „pentru restul vieţii”. Lupta de stradă, lupta corp-la-corp, se opreşte, pentru două ore. Nu e un drog, e normalitatea, e de fapt dreptatea, balanţa justă a unei vieţi care, da, de obicei e nedreaptă cu inima omului.
Un călugăr spunea undeva în anul 1995 că acel om care azi reuşeşte să trăiască 100% în realitate, fără să evadeze într-un fel sau altul în imaginar, (din duritatea vieţii deci) este, deja, un sfânt. Nu are nevoie de alte fapte bune, eroice, deosebite. Normalitatea asumată a devenit o excepţie, o raritate, o chestie care se întâmplă în ce visăm noi că ar fi viaţă unui om de la munte într-o cabană. Ei bine nu mai există, nici omul de la cabană nici sfântul din povestea călugărului. Există doar vieţi transpirate cu ferestre mai mici, sau mai mari, spre stelele care aduc pacea, dar numai prin fereastră.
Rămâne, sigur, să vezi filmele bune. La momentul potrivit. Să exteriorizezi răspunsurile, fie într-un jurnal, fie pe un blog, ca să ai sentimentul că ai lăsat o urmă prin care poţi să te analizezi cu adevărat. Rămâne să profiţi de filmele tale.
Dar, până una alta, nimeni nu are, în afara unor oameni speciali şi mult îngăduitori, rezerva de răbdare de care avem nevoie, toţi, zic eu. Nimeni nu are deschiderea pe care, uneori, doar un film o are pentru întrebările noastre şi nevoia noastră de muzică, de priviri, de tăcere, de înţeles neaşteptat dar negrăbit al lucrurilor.
Ar trebui să ridicăm toţi glasul, să zicem sus şi tare că „mai avem nevoie de timp”. Orice s-ar întâmpla mâine, fiecare din noi mai are nevoie de timp, măcar de un film. Şi imediat ar fi sute de mii alături de noi, oameni care încă au nevoie de poveşti. De timp interior.
Când e un om „gata”? Dar, de ce ar trebui un om să fie gata, să intre într–un mulaj, într-un rol matur? Oare nu vine sfârşitul vieţii atunci când un om e „gata”?
E o diferenţă între poveştile lui Bettelheim, când eşti mic, şi poveştile pe care le cerşim după 18 ani, cele pentru oameni mari. Filmele, poveştile pentru oamenii mari, sunt dovada că în faţa lumii în care trăim, suntem mult mai mici, mult mai pierduţi decât Micul Prinţ după ce a plecat de pe planeta sa.
Şi binecuvântat cel care, în cuvintele oamenilor mari, atinge inima lor de copil – Forrest Gump, Wonder Boys, Fight Club, Instinct, Met Joe Black, Chuck, Seinfeld, Cinema Paradiso, mărog, fiecare are povestea lui de om mare cu inimă de copil.
Şi binecuvântaţi cei care înteleg că astăzi definiţia unui om este „tot ce nu scrie într-un CV despre cineva”.
De fapt, avem nevoie să ni se spună că viaţa se împarte în două, ce se vede şi ce nu se vede – dintr-un om, dintr-o inimă, dintr-o prietenie. Iar pentru că oamenii au uitat ce nu se vede, şi se uită doar la ce se vede, în fiecare seară ne întoarcem cu speranţă, cu încredere, cu disperare, la film. Pentru că strada e doar luptă, priviri fără înconjur, avem nevoie de filme pentru a crede că există şi o altă poveste despre oameni, despre noi, despre cei din jur.
Atât, o altă poveste.
Poate mai reală, oricum la fel de adevărată. De multe ori, mult mai adevărată. Asta reuşesc să ne arate regizorii cei mari, pe când inversul, că strada e adevărată nu prea reuşesc să ne arate foarte mulţi manageri.
Aceasta simplă credinţă că povestea adevărată nu se vede cere o doză de vreo 3000 de filme, sau nişte sute de cărţi pentru unii.
După care e OK. Ne-am câştigat dreptul şi mai ales puterea de a ieşi în cetate cu capul sus, şi cu mintea acolo unde trebuia ea să fie dintotdeauna: în altă parte.
Asta pentru că am adunat până la urmă, în piele, în inimă, în iris, mărturia dragelor filme prietene – despre faptul, cinic şi dur, că azi oamenii de pe stradă chiar nu mai văd ce ne face, pe fiecare, oameni.
Mai precis, nu mai ştiu ce înseamnă cuvântul „fiecare”.
Filmele ştiu.