*Secolul al XIX-lea este – loc comun deja – acela în care s-au pus temeliile statului modern de la noi. E, mai ales în partea a doua a sa, perioada în care România intră în modernitate. Intră, uneori cu entuziasm; de multe ori însă, o face la modul forţat, împinsă de la spate. Din acest motiv, ŞI din acest motiv, acest secol a fost şi continuă să rămînă un uriaş şi extrem de generos rezervor de cercetare pentru diverse ştiinţe. Pentru cine are o ipozeză de cercetare solidă despre şi din istoria modernă şi contemporană a României, un popas cumsecade în această perioadă este nu doar obligatoriu, ci şi, în multe privinţe, foarte profitabil. Autorul cărţii care este semnalată în acest text şi colţ de pagină (virtuală) spune, la un moment dat, cu trimitere la acest secol că „istoria secolului al XIX-lea, fascinantă cum e, m-a acaparat”.
*Autorul acestei cărţi este Constantin Bărbulescu. Profilul său academic este unul impresionant. Iată, conform humanitas.ro: „CONSTANTIN BĂRBULESCU (n. 1969) a absolvit în 1994 Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, la specializarea istorie-etnologie. A lucrat ca muzeograf la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, participând în paralel la mai multe cercetări etnografice pe teren şi pregătindu-şi doctoratul în istorie, pe care l-a obţinut în 2003. Din acelaşi an predă la Facultatea de Istorie şi Filozofie de la Universitatea „Babeş-Bolyai“, unde, în prezent, este conferenţiar în cadrul Departamentului de istorie modernă, arhivistică şi etnologie. În 2011 a obţinut încă două titluri de doctor, unul în sociologie (la SNSPA), iar celălalt în antropologie şi etnologie (la Universitatea din Perugia). Multipla sa formaţie se reflectă în articolele şi studiile care au apărut în diverse publicaţii ştiinţifice, precum Caiete de antropologie istorică, Revista de etnografie şi folclor, Transylvanian Review, Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu“ din Cluj-Napoca. Este autor, coautor sau editor a 11 volume, dintre care cele pe care le consideră mai importante sunt: Imaginarul corpului uman. Între cultura ţărănească şi cultura savantă (secolele XIX–XX) , Editura Paideia, Bucureşti, 2005; Modernizarea lumii rurale din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. Contribuţii, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2005 (cu Vlad Popovici);Corvin. O biografie rurală, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2006 (cu Elena Bărbulescu); Documente privind politica sanitară în România (1965–1989) , Editura Mega, Cluj-Napoca, 2010; Ţărani, boli şi vindecători în perioada comunistă. Mărturii orale, vol. II, Edi tura Mega, Cluj-Napoca, 2011; Medicine, Hygiene and Society from the Eighteenth to Twentieth Centuries, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011 (în colaborare cu Alin Ciupală).” Cartea de faţă este, ea însăşi, impresionantă.
*Cartea se numeşte „România medicilor. Medici, ţărani şi igienă rurală în România de la 1860 la 1910”. E o apariţie recentissimă la editura Humanitas, în colecţia „Istorie. Societate. Civilizaţie”, coordonată de Constanţa-Vintilă Ghiţulescu.
*”Dacă ar trebui să sintetizez obiectul volumului pe care îl aveţi în mînă, aş putea spune că este o cercetare de imagologie socială. Altfel spus, obiectul central al cercetării este imaginea pe care o construieşte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea o parte a elitei, corpul profesional medical, despre ţăranul şi lumea rurală în principal, dar şi despre realitatea socială globală a României moderne în care trăieşte acest ţăran, în particular. România văzută prin ochii medicilor. Probabil vă veţi întreba de ce este atît de important şi de relevant să privim trecutul prin ochii unei anumite categorii profesionale, fie ea şi a elitei. A privi trecutul din toate perspectivele posibile ar trebui să fie visul oricărui istoric”, spune, despre carte şi despre mizele mari ale acesteia, autorul ei.
*”România medicilor” are trei axe majore. I: „România văzută prin ochii medicilor”; II: „Discursul medical despre ţăran şi lumea rurală”; III: „Cultura medicală versus cultura ţărănească”.
*Ce înseamnă, pe scurt, această perspectivă pentru care optează autorul acestei cărţi? Iată: „a privi România prin ochii medicilor înseamna a vedea de sus, de pe piscurile elitei, cum le place să se considere, măcar unora dintre ei. Adică, din punctul de vedere al celei mai exigente variante a ideologiei modernizatoare a statului. Şi de aici tonul hipercritic al acestei viziuni. (…) România medicilor este modernă doar în aspiraţii.”
*Constantin Bărbulescu spune, la un moment dat, că ar fi vrut să facă şi o cercetare dintr-o perspectivă inversă aceleia care e, sub forma acestei cărţi, deja în librarii: să privească cele cinci decenii esenţiale pentru modernizarea României („visul meu era ca alături de această imagine să am şi perspectiva ţărănească”). Nu a ieşit, din raţiuni externe: ţăranii din acea perioadă nu vorbesc, sau nu prea vorbesc şi nu prea lasă urme, aşa încît să poată fi, ştiinţific, cu metode istorice moderne, „revizitaţi” acum. În schimb, cum spune chiar domnul Bărbulescu, „de-a lungul secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor, medicii sînt personaje care nu tac”. Pentru ştiinţa de azi, pentru disciplinele de mijloc – cum sînt ştiinţele sociale – faptul că acei medici „nu au tăcut” este o extraordinară mină de aur. Exploatată, la modul superlativ, de studiul în discuţie. Dar nu secătuită – Constantin Bărbulescu sugerează şi chiar numeşte mai multe şantiere de cercetare posibile, unele abia deschise, altele care stau să fie inaugurate.
*Pentru economia, dar şi pentru spectacolul academic al cunoaşterii, studiul domnului Constantin Bărbulescu este, aşadar, o contribuţie foarte preţioasă. Nu venim din neant, nu ne naştem direct în secolul 21 din nimic; stăm, cumva (dar în multe feluri şi în multe sensuri), pe umerii trecutului. Trecutul este parte însemnată şi inevitabilă din identitatea noastră. Trecutul este, desigur, parte însemnată şi, din nou, inevitabilă (oricît s-ar strădui să anuleze acest fapt adepţii radicali ai diverselor formule revoluţionare) din identitatea unei ţări, a unui popor. „România medicilor” ne spune, în felul său, aşadar, deşi se referă la ceea ce s-a întîmplat acum un secol şi mai bine, multe despre România de astăzi. Este o lucrare care, la fel ca în snooker, dar schimbînd ceea ce este de schimnat, loveşte „cu manta”; trecutul pe care îl survolează sau în care cercetătorul –autorul se cufundă, cu pasiune, poate fi – ori direct, ori polemic – „importat”, ca factor explicativ (nu neapărat justificativ), în prezent.
Între altele, „România medicilor ” ne spune, subtil şi în felul ei, de ce România e „altfel”. Dar şi, într-o măsură semnificativă, de ce e „la fel”. Şi, în chip firesc, ne oferă o foarte bogată paletă de argumente pentru a răspunde la provocarea „de ce e România aşa cum e”.
