Am scris şi acum câteva luni despre asta. Era toamnă, chiar înaintea ploilor şi zăpezii care avea să blocheze oraşul. Atunci, trotuarului pe care merg zilnic la birou i s-au schimbat bordurile. Am crezut că dalele de beton care formau caldarâmul vor rămâne la locul lor. Este adevărat că pe alocuri erau ciobite…
Nu ştiu dacă năravurile cheltuirii fără rost a banului public în infrastructura Bucureştiului au rămas aceleaşi. Nu am niciun argument să insinuez un astfel de lucru. Şi nici nu sunt aşa de pesimist. Era o vreme când în mass-media bordurile din oraş dădeau tonul: cine le pune, cine le vinde, de ce sunt atât de perisabile şi sunt schimbate mereu? Dar astăzi, în contextul cifrelor din şpăgile luate de unii sau de alţii, bordurile şi trotuarele sunt simple nimicuri.
Iarna trotuarul a fost acoperit cu zăpadă. Când s-a topit, denivelările din asfaltul proaspăt în care băltea apa, făceau ca mersul trecătorilor să fie şerpuitor. Am crezut că de aici se trage, pentru că astăzi o echipă de muncitori săpau un şanţ în caldarâm. Sunet asurzitor de pickammer şi un mic şant ce înainta fără geometrie. Să fie oare ceva artistic? Nicidecum! În şantul săpat în asfalt va fi plasat un cablu, apoi va fi astupat. Desigur că acest episod nu a putut fi anticipat cu câteva luni în urmă.
Altfel, bordurile noi s-au ciobit deja în multe locuri, iar linia uşor serpuitoare din trotuar este ceva abstract. Dar nu fără sens! Nimic nu poate fi deasupra unui înţeles semiotic. Mă gândesc acum că efectul ondulator al şantului din asfalt ar putea reprezenta înlănţuirea deal-vale, deal-vale despre care scria Lucian Blaga în Trilogia Culturii, atunci când conceptualiza “Spaţiul Mioritic”.
