Copiii lui se prăbuşesc din cer. El îi urmăreşte cu privirea de pe cal, pământurile Angliei întinzându-se în spatele lui; ei cad, cu aripile poleite, toţi au ochii injectaţi. Grace Cromwell pluteşte în aerul rarefiat. E tăcută când îşi ia prada sau când alunecă spre pumnul lui. Iar atunci, sunetele pe care le scoate, foşnetul penelor şi scârţâitul, suspinul şi şuieratul aripilor, firavul cloncănit din gâtlej, toate acestea sunt sunete prin care îl recunoaşte, intime, ca ale unei fiice, aproape dezaprobatoare. Pieptul ei este mânjit cu sânge închegat, iar în gheare ţine carnea.
Mai târziu, Henric va spune: „Fetele tale au zburat superb astăzi“. Şoimul Anne Cromwell ţopăie pe mănuşa lui Rafe Sadler, care călăreşte lângă rege şi stă la taifas cu el. Sunt osteniţi; soarele apune, iar ei se întorc la Wolf Hall cu hăţurile destinse pe gâturile cailor de sub ei. Mâine soţia şi cele două surori ale lui vor pleca. Aceste femei moarte, cu oasele de mult îngropate în lutul Londrei, suferă acum o metempsihoză. Imponderabile, ele planează în curenţii din înaltul văzduhului. Nu compătimesc pe nimeni. Nu au stăpân. Vieţile lor sunt simple. Când privesc în jos, nu văd decât pradă şi penele de împrumut ale vânătorilor: văd doar un univers care se înfioară şi freamătă, un univers plin cu hrană.
Toată vara a fost aşa, o învălmăşeală de dezmembrări, blană şi pene zburătoare; câinii asmuţiţi şi chemaţi, caii încinşi şi obosiţi, rănile, luxaţiile şi băşicile îngrijite de gentlemeni. Şi, cel puţin de câteva zile, soarele s-a pogorât peste Henric. Cândva înainte de amiază, norii au venit în goană dinspre apus, iar ploaia a căzut în stropi mari şi parfumaţi; însă soarele şi-a făcut din nou apariţia clocotitor, iar acum cerul este atât de senin, încât poţi să zăreşti Raiul şi să vezi cu ce se ocupă sfinţii.
Pe când ei coboară din şa şi le încredinţează caii grăjdarilor, iar apoi îl ajută pe rege, gândurile deja îi zboară la acte: la marfa trimisă din Whitehall, cu poştalionul, pe traseul înfiinţat special către locul unde s-a dus regele. La cina cu familia Seymour, la cum va asculta respectuos toate istorisirile gazdelor sale, toate observaţiile regelui ciufulit, binevoitor şi încântat, cum pare să fie în această seară. După ce regele se duce la culcare, el îşi va începe munca nocturnă.
Deşi ziua s-a încheiat, Henric nu pare prea dornic să intre în casă. Stă şi se uită prin preajma-i, inhalând sudoarea cailor, cu o dungă lată şi cărămizie de piele arsă de soare pe frunte. Dimineaţă îşi pierduse pălăria, aşa încât, conform datinii, toţi vânătorii au fost nevoiţi să şi le scoată pe ale lor. Regele a refuzat să-şi aleagă altă pălărie. Pe când amurgul se strecoară peste păduri şi câmpii, servitorii se duc să caute freamătul penelor negre pe iarba din ce în ce mai întunecată sau sclipirea cataramei de vânătoare, un Sf. Hubert1 din aur, cu ochi de safir.
O regină pe eşafod
Hilary Mantel
(roman)
Traducere din engleză de Carmen Toader
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2015
Deja simţi toamna în aer. Ştii că n-o să mai fie multe zile la fel ca aceasta; aşa că haide să stăm în picioare, cu pajii din Wolf Hall mişunând în jurul nostru, pe când Wiltshire şi comitatele vestice se întind spre ceaţa azurie; haide să stăm în picioare, cu mâna regelui pe umărul lui, cu chipul înfocat al lui Henric, pe când vorbeşte despre peisajul zilei care s-a scurs, crângurile verzi şi râurile învolburate, arinii de pe malul apei, negura din zori care s-a risipit înainte de ora nouă; ploaia torenţială care a încetat repede, uşoara adiere care a încremenit; tihna, canicula de după-amiază.
— Domnule, cum de nu v-aţi ars? întreabă Rafe Sadler. Are părul roşu, ca regele, iar pielea lui are mai multe nuanţe de roz şi s-a umplut de pistrui, chiar şi ochii par să-l usture. El, Thomas Cromwell, ridică din umeri; îşi pune o mână pe spatele lui Rafe pe când intră împreună în casă. A fost prin toată Italia – nu doar pe câmpul de bătălie sau în curtea umbrită a clădirii contabilului – fără a-şi pierde paloarea londoneză. Copilăria lui în sărăcie, zilele petrecute la râu sau pe câmpie: a rămas la fel de alb ca un nou-născut.
— Cromwell are pielea ca un crin, declară regele. E singura lui asemănare cu un crin sau cu altă floare.
Tachinându-l, se duc să-şi ia cina.
Regele a plecat din Whitehall în săptămâna când a murit Thomas More, o săptămână mizerabilă din luna iulie, când a plouat tot timpul, cu urmele copitelor suitei regale afundându-se adânc în noroi pe când îşi croiau drum prin Windsor. De atunci au călătorit prin comitatele din vest; sfetnicii lui Cromwell, după ce şi-au dus la bun sfârşit misiunile încredinţate de rege în Londra, au ajuns în suita regală pe la mijlocul lui august. Regele şi însoţitorii săi dormeau buştean în case noi din cărămidă trandafirie, în case vechi, ale căror fortificaţii se sfărâmaseră sau fuseseră dărâmate, şi în castele parcă de jucărie, castele care n-ar fi putut niciodată să aibă fortificaţii, cu ziduri pe care un tun le-ar fi străpuns ca pe hârtie. De cincizeci de ani pacea domnea în Anglia. Acesta este legământul Tudorilor; ei dăruiesc pacea. Toate familiile se străduiesc să arate cât mai bine în faţa regelui, iar noi am văzut cum unii tencuiesc frenetic în ultimele săptămâni, alţii dăltuiesc piatra, pe când gazdele lui etalează în pripă trandafirul Tudorilor lângă blazoanele lor. Caută şi distrug orice urmă a Caterinei, fosta regină, strivind cu ciocanele rodiile de Aragon, sfâşiindu-le coaja şi miezul, împrăştiindu-le peste tot seminţele. În locul lor – dacă n-au timp să graveze – şoimul lui Anne Boleyn este pictat grosolan pe blazoane.
Hans li s-a alăturat în călătoria lor şi a pictat-o pe regina Anne, dar ei nu i-a plăcut; oare ce-i mai face plăcere în prezent? L-a pictat pe Rafe Sadler, cu barba lui mică şi îngrijită şi gura lui fermă, cu pălăria la modă, adică un disc cu pene care se leagănă precar pe părul lui tuns scurt.
— Mi-ai făcut nasul foarte plat, jupâne Holbein, zice Rafe.
Iar Hans spune:
— Şi cum aş putea eu, jupâne Sadler, să vă repar nasul?
– — Şi l-a rupt în copilărie, spune el, când fugeam în arenă. L-am ridicat chiar eu de sub copitele cailor, era un ghemotoc amărât, plângea după mama lui. L-a strâns uşurel de umăr pe băiat.
Curaj, Rafe. Eu cred că eşti foarte chipeş. Aminteşte-ţi ce mi-a făcut mie Hans.
Acum Thomas Cromwell are în jur de cincizeci de ani. Are un trup de muncitor, îndesat, puternic, aproape gras. A avut părul negru, acum e cărunt, şi, din cauza pielii lui albe şi rezistente, care pare să nu fie afectată nici de ploaie, nici de soare, lumea insinuează în batjocură că tatăl lui a fost irlandez, deşi în realitate a fost berar şi fierar în Putney, un bărbat care mai tundea şi blana oilor sau îşi înfigea câte un deget în toate plăcintele, bătăuş şi scandalagiu, beţiv şi tiran, mereu târât în faţa magistraţilor pentru că a lovit sau a escrocat pe câte cineva. Cum de fiul unui asemenea bărbat a ajuns să aibă o slujbă atât de sus-pusă este o întrebare pe care şi-o pune toată Europa. Unii spun că s-a înălţat odată cu familia reginei, Boleyn. Alţii zic că l-a ajutat doar răposatul cardinal Wolsey, protectorul lui; Cromwell era omul lui de nădejde, care i-a sporit averea şi îi cunoştea toate secretele. Alţii spun că frecventează o societate de vrăjitori. A plecat de acasă din copilărie, a fost mercenar, negustor de lână, bancher. Nimeni nu ştie pe unde a fost şi ce cunoştinţe şi-a făcut, iar el nu se grăbeşte să le spună. Trudeşte din greu în serviciul regelui, îşi ştie valoarea şi calităţile şi cere răsplata: birouri, indemnizaţii speciale, titluri nobiliare, conace şi ferme. Izbuteşte mereu să-şi impună părerea, are un anumit stil; seduce sau mituieşte, linguşeşte sau ameninţă, îi explică omului ce interese are de fapt şi scoate la iveală părţi ale lui despre care nici măcar nu ştia că există. În fiecare zi secretarul principal are de-a face cu nobili care, dacă ar putea, l-ar distruge cu o singură lovitură răzbunătoare, ca pe o muscă. El e conştient de aceasta, aşa încât se distinge prin politeţe, calm şi prin grija neobosită faţă de politica din Anglia. Nu are obiceiul să-şi explice acţiunile. Nu are obiceiul să vorbească despre succesele sale. Dar, ori de câte ori dă norocul peste el, Cromwell profită, proţăpit în pragul uşii, gata s-o deschidă la cea mai mică râcâială pe tăblia din lemn.
