Doar o viaţă plină e uşoară

“Less is more”, sloganul arhitectului Mies van der Rohe, a făcut carieră în secolul XX. Dar astăzi, tot mai des, avem de-a face cu versiunea inversă, cea postmodernă: „more is less”. More is better, sau, cum zice arhitectul Robert Venturi despre arhitectura postmodenă, „less is a bore”.
Asta, aplicat la viaţa de zi cu zi.
Da, uneori nu lipsește ceva esenţial în viaţa ta, ceva care în doctrinele tradiţionale se numește esenţă scop sau finalitate, ci doar un mic detaliu, un ingredient fără de care toate celelalte stagnează. Un proiect personal, o preocupare fără mare utilitate aparentă pentru restul vieţii.
E povestea dintr-un interviu cu Uma Thurman, din vremea în care era căsătorită cu Ethan Hawke, iar ea spunea: „Ethan, dacă are cinci proiecte în cap, e neliniștit și anxios. Dacă are șase, e liniștit”. Am reţinut formula. Workoholic? Nu neapărat: e vorba de doza necesară de ingrediente pentru a umple mașinăria din cap, din creier, din suflet. Doza potrivită de muzică a personalităţii. Pentru unii e Bach, dar pentru alţii e Metallica.
Dacă nu ai toate ingredientele care să ungă rotiţele creierului, totul stagnează, și ajungi la stază spirituală. Viaţa nu se tratează doar prin focusare pe un simptom anume, şi nu e bine să ţintim doar local, e bine să avem grijă de tot terenul, prin sport, meditaţie, și altele, asta dpdv. medical. Iar la nivel spiritual, nu e bine să ţintim doar așa-zisul esenţial – job, mâncare, sex, și ceva sport. Poate că mai încape ceva cultură, ceva relaţii noi, nişte proiecte umanitare sau personale. Poate că celelalte stagnează și pot ajunge la o adevărată metastază spirituală, doar pentru că am redus, am tăiat din bugetul de timp, și trebuia să facem invers, să adăugăm. Trebuia să avem curajul să mai aducem personaje în filmul vieţii, activităţi în agenda zilei, preocupări insolite dar salvatoare în agenda creierului sau a inimii.
E povestea cu fata cea cuminte care era și bună la școală dar avea și grijă de fraţii ei mai mici şi mai şi mergea în pădure după lemne. De câte ori nu am trăit acest fenomen: când aveam doar de învăţat, ei bine amânam, plictisiţi și fără motivaţie. Dar când aveam și de învăţat, și de ajutat familia, și de făcut bani, și o iubită sau un iubit pe cap, toate mergeau ca pe roate.
Ce au acești oameni, cum e fata cea cuminte din poveste? Sunt mai harnici, mai plini de voinţă decât noi? Nu, dar au găsit doza potrivită de acţiuni care, mai multe, „more”, le fac paradoxal viaţa mai ușoară. Iată de ce fata moșului cea cuminte e de fapt postmodernă, pentru că nu are o strategie care privește resursele ei de timp și energie, ci resursele ei psihice.
Asta e strategia pentru ziua de azi. Poate că tot ce facem e bine, dar mai lipsește să ne ducem soţia la teatru și să luăm două ședinţe la piscină pe săptămână.
Toată lumea va întreba: Cum naiba să mai am eu timp să îmi duc soţia la teatru şi să merg și la piscină? Păi nu, ideea e invers: doar dacă îmi duc soţia la teatru și merg la piscină, o să meargă celelalte ca pe roate, cele de care acum mă plâng. Doar dacă adaug a șasea activitate în viaţa mea, celelalte cinci o să devină brusc firești, ușoare, bine aranjate între ele.
Iar când ni se spune să mergem până la limită, asta ne spune poate un șef de departament care nu mai are pe cine să se descarce: de fapt nu e vorba de o limită a unei activităţi, a unui job, a unei zile de lucru. De fapt e vorba de limită în sens de împlinire, « achievement »: limita bună (şi lista mereu personală) de activităţi care, dintr-o viaţă grea, apăsătoare, ne duc într-o bună zi spre o viaţă care devine, paradoxal, ușoară.
De fapt, plină.
Nu despre asta era vorba, să ai o viaţă împlinită?
Doar o viaţă plină devine ușoară.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *