Este cît se poate de binevenită noua ediţie a volumului care reprezintă, pînă acum cel puţin, cea mai de succes carte editată în limba română a lui Paul Johnson. Re-apariţia, în haine editoriale proaspete a volumului „Intelectualii” (la editura Humanitas, cea care are o serie de autor dedicată marelui istoric şi eseist britanic) – după ce, pînă acum, mai cunoscuse alte trei ediţii! – înseamnă, la o primă vedere, cel puţin două lucruri. Şi anume: că există un public larg pentru acest tip de scriitură şi de abordare şi că există o nevoie actuală – din nou, pentru acest tip de scriitură şi pentru această perspectivă care îmbină, extrem de convingător, faptele cu interpretarea lor lucidă, curat-etic, rafinată.
Clar, distinct: „această carte îşi propune să discute, pornind de la analiza moralei şi a gîndirii unor intelectuali de marcă, în ce măsură aceştia sînt îndreptăţiţi să sfătuiască omenirea cum să-şi organizeze viaţa”. Acest tip de evaluare – şi, în fond, de judecată cu un ridicat conţinut etic – este, sugerează Paul Johnson, cu atît mai necesar cu cît „în timpul ultimelor două sute de ani, infleunţa exercitată de intelectuali a sporit neîncetat. Afirmarea intelectualului laic a reprezentat, de fapt, factorul-cheie în modelarea lumii moderne”.
Cine sînt cei pe care îi privilegiază analiza publicistului, istoricului şi eseistului britanic? Nume de prim rang, repere pentru modernitate: J J Rouseau, Shelley, Marx, Ibsen, Tolstoi, Hemingway, Brecht, Russell, Sartre. Lor, în mod foarte aplicat şi atent, li se studiază „dosarul” – atît cel public, cît şi cel personal.
Paul Johnson este, între multe altele, şi un maestru al formulărilor memorabile. Iată, cu privire la parte dintre cele nouă nume cărora li se dedică nouă capitole (un capitol-per intelectual!), foarte pe scurt, cîteva dintre etichete pe care le primesc aceştia, în urma „analizei faptice şi obiective”, derivată din „lucrările, scrisorile, jurnalele, memoriile şi transcrierile discursurilor celor puşi în discuţie”. Foarte pe scurt, aşadar:
*J.J.Rousseau – „un nebun interesant”; „temperament detestabil”; „inimaginabil de insolent”; „monstru care se vede doar pe sine drept singura fiinţă importantă din univers” (D. Hume); „viclean, vanitos precum Satana, nerecunoscător, crud, ipocrit şi plin de maliţiozitate” (Diderot); „odios, monstruos” (Grimm); „un monstru plin de vanitate şi bădărănie” (Voltaire).
*Shelley – „ca şi Rousseau, iubea umanitatea în general, dar era adesea crud cu oamenii în particular. Era mistuit de o dragoste aprinsă, dar era o flacără abstractă, iar simplii muritori care se apropiau de ea se ardeau adesea. A pus ideile înaintea oamenilor, iar viaţa sa este o mărturie vie a cît de neîndurătoare pot fi ideile”.
*Henrik Ibsen – „a fost un copil bătrîn, speriat, care a devenit de timpuriu o babă” & „este însă îndoielnic ca el să fi simţit vreodată – sau să fi putut simţi – dragoste pentru o anumită persoană, şi nu pentru o idee sau pentru o persoană-idee. Ura era pentru el o emoţie mult mai adevărată. În spatele urii exista un sentiment încă mai profund – teama”
*Jean Paul Sartre – „un egoist desăvîrşit”; „un ghemotoc de blană şi cerneală”. Plus: „O parte dintre lucrurile făcute sau spuse de Sarte pe parcursul celor patru ani în care a susţinut în mod constant linia Partidului Comunist aproape că depăşesc orice putere de imaginaţie”. De pildă, după o vizită prelungă în 1954 în URSS – an, ca mulţi alţii, plini de crime comuniste – Sarte spunea, la sosirea în Franţa, relaxat că „în URSS există libertatea deplină a criticii” şi argumenta, cu convingere, dar desăvîrşit-penibil, de ce anume crede el că lucrurile stau aşa acolo.
L-am păstrat la urmă – inclusiv pentru motivul că, în multe feluri (şi în maniere cît se poate de practice, nu doar reflexiv-teoretice), este iarăşi la modă – pe Karl Marx. Asupra portretului pe care Paul Johnson i-l face acestuia, voi insista mai multe decît la restul invitaţilor speciali cărora li se face un binemeritat şi binevenit „dosar” cu apăsate note etice, moralizatoare. „Karl Marx”, spune din start istoricul britanic, „a avut o influenţă mai mare decît oricare alt intelectual al timpurilor moderne nu numai asupra evenimentelor reale, dar şi asupra minţilor oamenilor”. Trei dintre cei mai importanţi continuatori ai lui Karl Marx, observă imediat Paul Johnson, înfricoşătorii Lenin, Stalin şi Mao Tzedung erau, deloc neînsemnat amănunt, ba dimpotrivă, „nişte marxişti convinşi”.
Revenind direct la Marx şi la felul – necruţător şi just – în care îl „citeşte” Paul Johnson, să spunem că „deconstrucţia” începe de departe – de la pretinsul caracter ştiinţific al marxismului. „”Ştiintific” era cel mai puternic termen pozitiv al lui Marx, pe care acesta îl folosea de obicei pentru a se distinge de numeroşii săi duşmani. El şi opera sa erau „ştiinţifici”; ceilalţi nu erau”, notează, în preambulul discuţiei despre o problemă căreia i s-au găsit demult răspunsurile, dar care continuă să fie luată în serios, prin repetiţie şi orbire academică la cel mai înalt nivel. Anticipînd răspunsul la această problemă – dacă marxismul erau sau nu cu adevărat „ştiinţific” – istoricul britanic scrie, dur, superior ironic, dar cît se poate de just: „cu siguranţă că dacă Hitler şi nu Stalin ar fi cîştigat lupta pentru Europa Centrală şi de Est din 1941-1945, impunîndu-şi astfel voinţa asupra unei mari părţi a lumii, doctrina nazistă – care se pretindea şi ea ştiinţifică, ca şi teoria rasială pe care o susţinea – ar fi căpătat o aură academică şi ar fi pătruns în universităţile din toată lumea. Victoria militară a asigurat însă impunerea ştiinţei marxiste, şi nu a celei naziste”. Revenind la problema invocată – serioasă prin consecinţe, neserioasă dacă e privită cu luciditate şi faptele sînt luate în calcul cu bună credinţă – istoricul britanic spune, aşadar, tranşant că NU, marxismul nu e o viziune ştiinţifică. Marx, apreciază Paul Johnson, „nu era interesat să descopere adevărul, ci doar să îl proclame. În Marx existau trei ipostaze: poetul, ziaristul şi moralistul” (ipostaze şi ipoteze pe care Paul Johnson şi le ia asupra-i şi pe care le demonstrează clar, folosind fapte din abundenţă). Şi adăugă: „fiecare dintre aceste ipostaze era importantă. Acestea, laolaltă cu voinţa sa enormă, făceau din el un formidabil scriitor şi vizionar. Nu exista însă nimic ştiinţific în el; de fapt, era antiştiinţific din toate punctele de vedere”. Ca element comun, constant, lui Karl Marx nu îi plăceau faptele – „dacă realitatea mă contrazice, cu atît mai rău pentru ea”, asuma el, în linia idealismului german. Cum inspirat şi memorabil a formulat Karl Jaspers despre fuga de fapte, despre abolirea realităţii la Marx, „întreaga sa abordare este de natură revendicativă, nu investigativă, este revendicarea a ceva proclamat ca fiind adevărul perfect, nu cu convingerea unui om de ştiinţă, ci cu aceea a unui credincios”. Paul Johnson merge şi mai departe – şi indică un elemente foarte interesant care explică foarte bine „ceea ce îl însufleţea” pe aparentul cercetător, pe profund contestabilul om de ştiinţă numit Karl Marx.Şi anume: caracterul! Filozofia lui Marx derivă, cum sugeram şi mai sus rezumînd argumentaţia lui Paul Johnson, dintr-un amalgam de poezie, ziaristică şi profund discutabilul său academism. „Se poate însă arăta şi că adevăratul ei conţinut poate fi pus în legătură cu patru aspecte ale caracterului autorului său: gustul pentru violenţă, apetitul pentru putere, inabilitatea de mînui banii şi, mai presus de toate, tendinţa de a-i exploata pe cei din jur”. Un ultim amănunt care e menţionat în acest fabulos capitol dedicat lui Karl Marx şi care are şi valoare de profeţie pentru ce va fi marxismul şi derivatele sale – Marx obişnuia foarte des, inclusiv cînd rămînea fără argumente într-o dispută, să spună, direct, fără echivoc, celui din faţa sa (fie el camarad, fost camarad sau adversar): „te voi distruge”
Şi pentru că, în fond, Karl Marx este unul dintre cele mai semnificative rezervoare de sens (şi, prin consecinţele catastrofale-criminale ale diverselor aplicaţii marxiste, rezervoare de non-sens), pentru cei care au crezut ori cred în el – în el, fie şi în formă fantomatică -, să semnalăm – deopotrivă, în chip pedagogic, dar şi ca un pasaj complementar la capitolul rezumat aici din cartea lui Paul Johnson – două citate cît se poate de reale din acest, cum şi-l închipuie cei orbi, cei care nu l-au citit sau chiar şi cei care deşi l-au citit, nu l-au înţeles, din acest, aşadar, „pacifist” şi „ins drept”. Sînt două citate care sînt scoase pe ultima copertă dintr-o carte în care, direct sau indirect, este vorba despre Marx şi despre fantoma sa care continuă să facă, la propriu şi la figurat, victime. Aşadar:
1) „odată ajunşi la putere, comuniştii trebuie să treacă drept monştri”
&
2) „cînd ne va veni rîndul, nu ne vom deghiza terorismul”. Ceea ce, în mod cît se poate de direct şi, vai, de tragic, s-a şi întîmplat de zeci de milioane de ori – aşa cum bine ştim!
Aşadar, nu opera acestor mari creatori este, în primul rînd, pusă în discuţie. Accentuez asupra formulei „nu în primul rînd” – căci, uneori, între opera unora dintre aceste hiper-staruri intelectuale şi ceea ce fac ei înşişi în viaţă sau ceea ce îi îndeamnă pe mulţii oameni care au încredere în ei nu există diferenţe majore, ameţitoare; dar, în ceea ce face în acest volum istoricul britanic Paul Johnson, cel mai adesea, opera slujeşte ca oglindă, ca privilegiat termen de comparaţie, ca element în funcţie de care se evaluează ceea ce am putea numi „trecerea de la discurs la realitate”, de la ce spun ori scriu – înalt, etic, măreţ, cu un anume tip de autoritate – aceşti oameni către ceea ce fac sau ceea ce, în realitate, în vremea în care au trăit, au cauţionat, lăudat, girat, protejat, înfăptuit.
În fine, ce facem cu intelectualii – mai ales cu aceia care au înlocuit, cum spune Paul Johnson, vechiul cler -, cum procedăm cu cel care, deşi nu îşi pot ţine sub control nici măcar propria lor viaţă, se autopropun mentori ai omenirii? Ce ne spune ori sugerează Paul Johnson? Să fim prudenţi, într-un mod maximal. Mai ales că „intelectualii ne oferă una dintre principalele lecţii ale tragicului nostru secol, care a sacrificat atîtea milioane de vieţi nevinovate pe altarul planurilor de ameliorare a rasei umane. (…)ei ar trebuie să facă obiectul unei suspiciuni speciale atunci cînd încearcă să ofere colectivităţii un sfat. (…) Mai presus de toate, trebuie să ne amintim întotdeauna ceea ce intelectualii uită: faptul că oamenii contează mai mult decît conceptele şi trebuie de aceea să se situeze pe primul lor. Cel mai rău despotism posibil este tirania nemiloasă a ideilor”.
