Dialog Robert ŞERBAN – Cristian PĂTRĂŞCONIU
Cristian Pătrăşconiu (C.P.): A existat o zi, ceva anume în care ai ştiut că vei fi scriitor? O zi anume, o întîmplare anume, un declic exact pe care îl poţi repera în memoria ta? Ceva, spre pildă, de genul momentului celebru despre care a povestit cîndva Nichita Stănescu – cînd, în curtea unei şcoli parcă, s-a dus la un robinet cu apă, s-a spălat pe mîini şi apoi, privindu-şi mîinile, i s-au părut altfel.
R.ŞERBAN (R.Ş.): Nu-mi amintesc când m-a cuprins dorința de a fi scriitor, dar știu că nu m-a părăsit niciodată. Nici când am avut perioade în care am scris, nici – mai ales atunci – când nu am putut-o face, dintr-un motiv sau altul. Tânjesc să am tihna interioară și timpul necesar scrisului de literatură. Nu le am, dar mi le răpesc, uneori, din propria viață. Nu mi-am asumat riscul să fiu doar scriitor, adică un om care produce numaitexte litrerare. Sunt extrem de puțini scriitori români care fac doar asta. Doi sau trei. Hai… cinci. Dacă nu mi-aș fi dorit și dacă nu aș fi avut doi copiiminunați, care sunt principala mea preocupare și față de care mă simt responsabil, poate că aș fi riscat să trăiesc încercând să nu fac altceva decâtliteratură.
Ani de zile am lucrat în jurnalistică, întrucât e o meserie în care materia primă o constituie cuvintele, și astfel am crezut că pot sta în preajma literaturii. Și că pot face și una, și alta. Că pot câștiga bani pentru viața de zi cu zi, dar pot avea și lumea mea. Nu prea merge. Presa îți cere să fii, înainte de toate, un om foarte bine înfipt în realitate, foarte atent la ea, la amănuntele ei, la modul în care se transformă și transformă. Presa înseamnă să fii în alertă continuuă, să fii cu ochii pe ceas, să nu-ți pierzi capul, să nu te deconectezi. Or, literatura tocmai pe asta mizează: pe imaginație, pe libertate interioară, pe… pierderea capului.Prin urmare, presa și literatura sunt surori, dar al naibii de vitrege!
Să mă întorc la„intriga” propusă de tine. De copil am trăit și crescut în mirajul literaturii, al scriitorilor. Tata, cum bine știi, e scriitor, om care a iubit și iubește cărțile, care mi-a inoculat – într-un mod firesc – atracția pentru citit. El însuși citea continuu (o face și azi, dar își mai dedică timpul și facebook-ului ori nepoților). Încă din copilărie am cunoscut scriitori, unii mai celebri (pe Nichita Stănescu, de exemplu), alții mai puțin celebri, care au exercitat o fascinație pentru mine. Am citit întâmplări cu și despre ei, am ascultat de la ei fel de fel de povești, ba chiar și bârfe. Mi se părea că erau altfel decât restul lumii. Nu știu cum, dar sigur mai interesanți, mai… vrăjitori, mai cu umor, cu haz. Și, treptat, în mintea mea s-a conturat un univers din care mi-am dorit să fac parte. Am început să merg la cenacluri, nu doar să scriu, am condus chiar cenaclul Mlădiţe, de lașcoala din Turnu Severin la care învățam, apoi, la liceu, mergeam la cenaclul scriitorilor din oraș, începusem să public prin reviste, să iau premii, să particip la tabere de literatură,unde am cunoscut câțiva scriitori optzeciști și unde m-am împrietenit cu elevi de liceu care, ca și mine, scriau versuri, proze, eseuri. Câțiva dintre ei sunt astăzi vedete ale literaturii. Nu eram doar spectator, ci și un actor al acelei lumi.
Nu a existat un moment exact declanșator al scrisului, ci a fost, ca în chimie, o reacție în lanț. Iar din această reacție nu a lipsit încurajarea pe care am primit-o de la tata, dar și de la cei din jurul meu: mama, profesorii de limba română (profesorul Dumitru Arvat, în primul rând), colegii, ba chiar și fetele de care eram îndrăgostit și cărora le scriam poezii. Niciuna nu mi-a bătut obrazul… Am fost un băiat norocos.
C.P. Ce eşti mai mult, mai adînc: poet sau prozator? Nu mă refer la ceea ce se vede – în această privinţă, e evident că volumele tale de poeme sînt cele care cîştigă, deocamdată, în raportul poezie-proză. Mă refer la ceea ce simţi tu în adîncul tău, ştiind, în plus, că va veni o vreme în care vei publica şi proză – poate chiar proză întinsă, roman.
R.Ş. Îmi place să spun povești, să inventez situații, personaje, să induc, prin cuvinte, fel de fel de stări. Și cum eu aștept de la un text – de fapt, nu doar de la text, ci de la orice produs artistic – să mă emoționeze, să mă enerveze, să mă provoace într-un fel, dar să nu mă lase indiferent, să nu mă plictisească, caut ca și ceea ce public să aibă astfel de efecte. Mă rog, nu-mi doresc să enervez, dar s-o mai întâmpla…
Poezia implică o enormă subiectivitate (de regulă, personajul principal al poeziilor e chiar autorul, camuflat, uneori, la persoana a III-a) și mult curaj. Nu-i de colea să scrii despre tine și să o faci fără cruțare, fără perdea, fără brizbrizuri. Proza e mai domoală, din punctul acesta de vedere, autorul nu e neapărat și actorul scrierilor sale. Proza mai este și de la… alții, poezia e doar de la tine. Eu scriu și una, și alta. Sunt considerat poet și nu vreau să contrazic pe nimeni, fiindcă și eu cred asta. Dar mai cred că proza e o formulă la fel de magică atunci când vrei să te exprime și are ce să exprime. Avantajul ar fi că proza camuflează mai bine decât poezia. Sau dezavantajul?
C.P. Scrii, cînd scrii literatură, ca un profesionist– cu program, asiduu, cu ritual – sau datorezi mult inspiraţiei?
R.Ş. Cristi, eu sunt un amator care scrie mânat de curiozitatea să afle ce s-a mai întâmplat cu el. De a afla„informații” dintr-o zonă la care, doar privindu-mă în oglindă și punându-mi întrebări… clasice, n-aș găsi decât niște răspunsuri nesemnificative. Poezia e și un instrument al intuiției și, totodată, intuiție. E și un lift cu care cobori în subteranele tale. Eu îmi scriu mie, fără să știu de la început ce. Nu am, la pornire, decât un vers, cel mult. Sau o propoziție. Sau o… intrigă. Zicea cineva: literatura nu-i telegramă, să știi ce scrii. Păi cam nu-i! Scrisul e surpriză, e explorare, e așteptare, e contradicție, e mirare, e emoție, e spaimă.
C.P. „Laboratorul creaţiei”, „laboratorul unui scriitor” – cunoaştem amîndoi aceste sintagme. Sînt locuri comune, expresii şablon. Totuşi – oricine scrie are un fel de spaţiu, destul de intim, în care creează. Cum e mobilat al tău? Ce e lîngă tine cînd scrii? De ce anume ai nevoie cînd scrii? Fumezi, bei multă cafea, îţi ascuţi – cum ştiu că face un om din Timişoara la care ţinem amîndoi – seturi întregi de creioane, aliniindu-le cu vîrfurile perfect ascuţite? Ai nevoie de un anumit tip de hîrtie? Mai ai nevoie, de fapt, de hîrtie cînd scrii poezie, proză şamd?
R.Ş. Pentru că scriu în salturi și pentru că sunt un căutor de timp pentru literatură, am învățat să mă adaptez repedecontextului și locului în care scriu, fie că e o cameră de hotel, o cafenea, un avion, un colț de birou sau patul din dormitor. Când scriu, caut să găsescintimitatea în mine, nu în jurul meu.
Acum 20 de ani scriam doar noaptea, după ora 1, când era liniște. Și nu puteam scrie decât la masa de acasă, având peretele în față, la o jumătate de metru. Dar cum din 1995 am tot lucrat în presă și cum, ani de zile, a trebuit să produc sau să citesc, contracronometru, text după text, în condiții de redacție (cu zeci de oameni care vorbeau între ei sau la telefon, râdeau, ascultau radio, scriau, se certau, intrau și ieșeau, își sorbeau cafeaua etc.), structura mea s-a schimbat. M-am obișnuit să scriu în orice condiții. De vreo 10 ani prefer cafenelele, fiindcă sunt un mediu în care mă pot concentra în interior, în care devin… arici, mă strâng în mine ca să nu mă pape vulpea.
Poezie scriu doar pe hârtie, cu pixul sau stiloul. Mă ajută să fiu mai rapid. Dar e și un inconvenient, fiindcă scriu neciteț. Uneori, fac eforturi să-mi descifrez propriile cuvinte, fiindcă scriu nervos, iute, de parcă mi-ar fura cineva literele. Așa că trebuie să transcriu destul de repedepe computer, ca să nu… pierd textul de sub control. Acolo, pe ecran, el se răcește. Îl revăd cât mai distant posibil, ca să-i aflu pulsul, să-i văd tensiunea, să hotărăsc dacă trebuie operat ori lăsat așa cum e. Ori aruncat.
Proză scriu exclusiv folosind tastele. Propozițiile și frazele au timp să se așeze, căci scriu mai încet decât aș face-o pe hârtie. Textul se decantează, uneori, chiar când îl țes. De regulă, intervin puțin asupra structurii unei proze. Dacă cred că mi-a ieșit, norocul meu, dacă nu, o las moartă.
Ce e musai să am alături atunci când vreau să scriu poezie e chiar poezia. De regulă, nu mă pot apuca de scris dacă nu citesc. Lectura mă ajută să rup o parte din legăturile mele… terestre, mă conduce mai ușor spre propria mea interioritate, mă conectează la amintiri, senzații, emoții, îmi generează gânduri la care nu mă aștept. Poezia mă sensibilizează, mă dispune la poezie.
C.P. Mi-ai spus cîndva că nu mai crezi în forţa cuvintelor sau, ca să nu fiu aşa de tranşant în formulare, că te îndoieşti puternic cu privire la forţa cuvintelor de a schimba lumea. De ce, cum anume ai ajuns aici?
R.Ş. Cred că mă gândeam la forța cuvintelor scrise și spuse de jurnaliști, în primul rând. Și este evident că e așa, mai ales aici, în România. Presa și-a pierdut din credibilitatea pe care o avea acum 10-20 de ani, fiindcă – nu vorbesc de atât de puținele excepții – a ajuns să fie dependentă financiar. Or, o știm, această dependență complică foarte mult raporturile dintre cei care scriu și cei care plătesc. Ultimii au fel de fel de interese (economice, politice etc.) care, la un moment dat, se ciocnesc cu cele ale ziaristului. Un ziarist onest trebuie să spună adevărul, să scrie informația așa cum este ea. Doar că adevărul îl… pocnește pe primarul cutare, pe consilierul X, pe secretarul de stat Y, cu care finanțatorul e prieten. Eu încerc să cosmetizez, de fapt, ce se petrece în România, și nu știu de ce fac asta, fiindcă ne uităm cu toții la televizor și vedem live care e situația. E gravă! Ziariștii au facturi de plătit, iar idealurile le țin pentru vremuri mai bune. Totuși, ai de ales ca jurnalist: fie mergi la un ziar/post TV/post de radio care e cât mai aproape de valorile tale – și mergi cu speranța că acele valori nu se vor metamorfoza peste noapte –, fie ieși din presă. Și îți faci blog pe care îl alimentezi cu ce vrei tu. Cât despre cuvintele din literatură… Aici forța lor implică un raport de 1 la 1, scriitor-cititor. Dar despre acest raport aflăm rar câte ceva, fie dintr-o cronică de carte, fie dintr-o postare pe facebook. Cititul e o bucurie solitară. Dar fiindcă despre puterea cuvintelor vorbim, nu văd cum un mare roman ar putea provoca astăzi nu o revoluție, ci măcar o ieșire în stradă. Sau măcar una în parc, pe o bancă…
C.P. Faptul că acum te îndoieşti în acest fel, presupune şi că a fost o vreme cînd ai crezut foarte tare în forţa cuvintelor. În ce fel, în cîte feluri ai crezut? Ce ai crezut că se poate face cu frazele, cuvintele, verbele, versurile, rimele ş.a.m.d.?
R.Ş. Ca ziarist, am scris în libertatea care înseamna că niciun șef, de la cel de secție până la director, nu-și punea problema că ancheta mea sau știrea mea ar putea deranja pe cineva dacă ea apare în paginile ziarului. Asta pentru că ziarul la care lucram trăia din vânzarea sa și din publicitatea care se făcea în paginile sale și care era plătită. Da, a fost o vreme, în anii ’90, chiar până pe la mijlocul anilor 2000, când presa trăia și astfel. Evident că și atunci se încercau presuni de tipul: dacă mai scrieți rău despre mine/noi, tăiem publicitatea. Dar noi, cei din redacție, nu le știam, nu ne influențau, nu ne afectau. Redacția și departamentul marketing&vânzări nu interferau decât la sărbători și la agape. Apoi, treptat, independența redacției s-a pierdut. Am trăit ani buni cu impresia că am o armură de cuvinte pe mine și că nimeni și nimic nu mă poate atinge dacă sunt onest, bine documentat și inspirat în ceea ce scriu.
Apoi, mai e ceva. Lumea citește tot mai puțin, dragă Cristi. Și nu e o părere, un zvon, o impresie, ci o certitudine bazată pe omulțime de date, de la sondajele directe, în care oamenii recunosc că alocă tot mai puțin timp lecturii, la cele din care afli cu cât au scăzut tirajele cărților, vânzările de carte și de ziare. Și nu, cititorii care nu ies la socoteală nu au migrat spre suportul electronic al textului, ci au dispărut, pur și simplu.
C.P. Există ceva mai puternic, mai eficient, mai – cum să zic – matur, mai adecvat decît această „credinţă în cultură”, „credinţă în literatură”?
R.Ş. Bineînțeles că există. Și e chiar viața. Inclusiv, sau mai ales!, a celor pe care îi iubesc: copiii mei, părinții mei, femeia de lângă mine, prietenii mei. Literatura implică singurătate. Ca să fii înăuntrul ei, cu adevărat, trebuie să te rupi de lume. Cu cât această rupere e mai profundă și de mai lungă durată, cu atât șansele de a scrie mai… consistent (poate chiar și mai bine) sunt mai mari. O spun din proprie experiență. Am reușit să scriu așezat abia atunci când am ieșit pentru o lună-două din jocurile devoratoare ale cotidianului. Când n-am avut nicio obligație. Nici măcar aceea de a scrie. Sunt autori care cred până la ultima consecință în literatură, dar, de regulă, sunt oameni fără familie, fără copii. Și eu iubesc enorm literatura, dar întâi îmi doresc să fiu tată, apoi scriitor. Întâi om, apoi autor de cărți. Cred cu putere în arta scrisului (deci și în citit!), dar îmi iubesc la nebunie copiii. Cred că, în fond, scriu pentru că ei sunt principalii destinatari. Sper că îi va interesa să afle cum era tatăl lor, cum gândea, ce visa, ce inventa, ce obsesii avea. Vor avea la dispoziție cuvintele pe care Dumnezeu m-a ajutat și mă va ajuta să le aștern. E extraordinar să ai norocul de a te… livra în scris celor care vor veni după tine. Noroc care poate fi și ghinion, totodată.
C.P. Ce eşti ca scriitor? Unde te-ai plasa, unde te-ai încadra? Dacă, să zicem, ai intra în rolul de critic literar – fie el şi un critic de întîmpinare – unde te-ai aşeza? Şi unde NU, sub nicio formă?
R.Ş. Granițele genurilor s-au topit, nu mai sunt hotare ferme între poezie, proză, teatru, eseu. Lumea cuvintelor e fluidă, s-a mondializat, există și aici un fel de lege a vaselor comunicante. Și nu de azi, de ieri. O paranteză. Eu am făcut recenzii de carte spre sfârșitul anilor ’90, atât în revista Orizont, cât și în revista Unu, de la Oradea, unde aveam o rubrică de… întâmpinare. Dar când mi-am dat seama că sunt tentat să fac compromisuri, adică să scriu de bine despre cărți nu grozave ale unor cunoscuți, și asta doar ca ei să nu se supere, am renunțat. Eu scriam doar despre ce-mi plăcea sau despre ce mă intriga în materie de poezie. Și nu voiam să abdic de la asta. Dar nici să întristez oameni dragi cu opiniile mele nu-mi doream. Am preferat să citesc și să-mi țin părerile pentru mine, decât să scriu altceva decât ce cred. Așa că nu (mai) pot să intru în rolul pe care mi-l propui, fiindcă nu mă pricep să fac critică literară. Cu atât mai puțin pe mine!
C.P. Cum, către ce ai evoluat? Ce erai la 20 de ani, cum te evaluai cu 20 de ani în urmă şi unde ai ajuns acum? Cît de departe? Suficient de departe?
R.Ş. Îmi ceri, dragă Cristi, să mă evaluez și să emit judecăți de valoare în ceea ce mă privește. Nu se cade să le fac în public, mai ales că nu sunt un scriitor mulțumit de mine. Totuși, ce pot spune fără să enervez, sper, pe nimeni, e că, o dată cu trecerea vremii, mi-am epurat poezia, că mă simt aproape de simplitatea și de directețea versului. Mă face să zâmbesc grandilocvența în literatură, mustăcesc când scriitorul își arată bicepșii ori când, dimpotrivă, se eviscerează demonstrativ. Când își urlă tragismul. Eu cred că nu trebuie să demonstrezi nimic cu poezia ta, absolut nimic. E și așa destul că ai curajul, tupeul, nesimțirea – putem să-i spunem cum vrem – să te arăți pe dinăuntru, să scrii despre tine, deseori fără cruțare și fără perdea, încât e absolut suficient asta. Dar, în fond, fiecare se transcrie după cum se pricepe, după cum îi e felul. Și, da, felul ăsta se schimbă. Ne metamorfozăm, în timp. Eu nu prea semăn cu cel care debuta în 1994. Nici măcar cu cel din 2004. Nu semăn, dar nici nu mă sperie asta. Acum, sunt fratele mai bătrân al celor de atunci.
C.P. Face bine scriitorului din tine faptul că eşti – vrei, nu vrei – un star mediatic?
R.Ş. Pentru – cum spui tu – scriitorul din mine, faptul că apar la televizor (chiar nu sunt un star mediatic, am fugit întotdeauna de ideea asta, care îți poate lua mințile dacă nu te privești și în oglindă, ci doar pe sticlă!) nu are nicio relevanță. În sensul că nu mă face nici mai interesant ca scriitor, nici mai talentat. Ce e, însă, cu adevărat benefic pentru iubitorul de literatură care sunt, e faptul că datorită televiziunii și a emisiuniilor pe care, de 16 ani, le fac săptămânal am avut șansa să stau față în față cu scriitori pe care îi admir (pe unii, de când eram copil). Or, aceste întâlniri mi-au sporit și mai mult dragostea pentru literatură și pentru cei care o produc. Mai mult, s-a întâmplat ca o parte dintre acești oameni să îmi devină prieteni, așa cum s-a întâmplat ca să-mi câștig prieteni printre telespectatori. Or, prietenia lor chiar face foarte bine omului care sunt!
C.P. Şi, dincolo de experienţa ta directă: face bine mass-media culturii? Mass-media în sens larg: şi old media (presă scrisă, radio, TV), şi new media…
R.Ş. Mass-media e parte din cultură. Practicată cu onestitate, cu bună-cuviință, cu pasiune și talent, face bine. Media nu doar informează, ci și formează atunci când promovează adevărul, când îl susține cu argumente faptice și logice. Or, ca o societate să fie cu adevărat funcțională trebuie să trăiască în adevăr. Trebuie să știe realitatea despre ea însăși astfel încât să-și poată regla disfuncționalitățile.
Din păcate, media românească nu slujește doar adevărul, ci și pe cei care o finanțează, pe prietenii lor, pe rudele lor. Și o bună parte dintre oamenii aceștia n-au niciun chef să se știe adevărul. Ei vor să impună… perspectiva lor, atât în ceea ce îi privește direct (ei au afaceri – multe cu statul –, sunt implicați în politică, au un trecut dubios), cât și atunci când sunt vizați concurenții ori inamicii lor. Mai e un aspect: mass-media a impus ca valori, printr-o promovoare agresivă, personaje a căror ascensiune (financiară, de regulă) s-a bazat pe orice (de la noroc, la hoție, de la conjunctură, la șantaj), numai pe valoare nu. Or, aceste personaje au ajuns modele în societatea românească. Și asta e groaznic!
C.P. Ai un fel de proiecţie personală – de genul: unde ai vrea să te afli peste 20 de ani? Cu ce alte cărţi în portofoliu? Cu cîtă poezie, cîtă proză deja publicată? Vorbesc despre o proiecţie minimalistă, desigur – căci viitorul e deschis, capricios şi, inclusiv în materie de cultură, multe lucruri de mare valoare nu apar programat, ci ca un fel de generaţie spontanee, ca din nimic, ca din senin, ca şi cum ar avea conexiune directă cu miracolul…
R.Ş. Sper că nu te dezamăgesc, dar nu am astfel de proiecte. Mi-am domolit proiecțiile care implică ori care se traduc în… mulți ani. Am câteva dorințe legate de propriul scris. Pe unele le port cu mine de ceva vreme, cum ar fi dorința să-mi termin romanul început în urmă cu vreo 5-6 ani. Altele sunt mai proaspete: mi-a încolțit gândul publicării jurnalului pe care le-am transcris, din 2008, parcă, în revista Orizont. Apoi, cred că o să fac un efort și o să strâng laolaltă prozele scurte și foarte scurte ținute în computer sau publicate prin câteva antologii. Sper ca anul acesta să public un album despre artiștii vizuali timișoreni ai Generației ’80, album al cărui suport tehnic, să zic așa, e o sinteză a lucrării mele de licență în Istoria și teoria artei. Dar cum viața mi-a demonstrat că una îți dorești și alta îți iese, că una vrei să faci și deseori vrei degeaba, am lăsat-o mai ușor cu aceste fete morgana care sunt planurile.
C.P. Cunoşti bine lumea culturală, cu accent pe lumea literară autohtonă. Cum să o privim? Cum o putem împărţi? Unde e partea bună şi unde reversul acesteia? Şi în funcţie de ce anume putem face, întemeiat, asemenea dinstincţii?
R.Ş. Pentru mine – am tot spus-o – lumea literară e cea mai frumoasă dintre lumi. Cu amendamentul că nicio lume de aici, de pe pământ, nu e perfectă. Am crescut între cărți și între scriitori, prietenii mei sunt oameni care scriu și/sau care citesc, mă consider parte din această lume. Sunt orgolii și vanități aici, sunt lupte pentru glorie, sunt caractere urâte, sunt lașități, sunt principii care se termină când trebui aplicate la tine și la cei apropiați ție, sunt nedreptăți, sunt lovituri pe la spate. E destulă mizerie și în lumea asta, dar frumusețea ei e mult mai mare. Și, îmi place să cred precum Mîșkin, că e și învingătoare.
C.P. E mai valoroasă literatură care se scrie acum şi, să zicem, în ultimii doi-trei ani la noi decît cea care se scria acum 10 ani sau acum 15 ani?
R.Ş. Cred că ar mai trebui să treacă niște ani pentru o analiză serioasă, din perspectiva propusă de tine. E prea mică distanța ca să nu greșim, ca să spunem că romanele din anii 2000 sunt mai rezistente, mai puternice decât cele apărute recent. Că poezia de acum sună altfel decât cea a generației anterioare. Nu s-a făcut încă o decantare, nu există decât niște topuri. Dar, îmi place să cred, literatura română e în ascensiune, cărțile ei apar, traduse, în străinătate, scriitorii ei sunt parte din lumea literară europeană, antologii importante îi cuprind, presa internațională îi laudă. Chiar dacă o mulțime de date mă și contrazic – vânzările de cărți, de exemplu – eu sunt optimist și cred în valoarea literaturii române contemporane.
C.P. Să luăm ca punct de plecare nivelul de performanţă culturală la zi. El este care este – nici mai mic, nici mai mare. Ce îl împiedică să fie mai mare? Ce piedici avem – de cultură organizaţională, de natură instituţională, de design meschin, neadecvat al spaţiului public – în calea unei performanţe culturale superioare celei de acum? Nu cred că e util să luăm în calcul datele personale – unii au talent mai mare, altii sînt veleitari ambiţioşi; unii au o forţă de muncă mare, alţii sînt la mîna impulsului creativ de moment; unii sînt constructori în domeniul cultural, altii capricios-creativi mai degrabă. Dincolo de aceste date personale, aşadar, ce piedici, cel fel de capcane există şi pot fi evitate?
R.Ş. Cred că e un complex de piedici care parazitează viața culturală românească și care o vlăguiesc. Mi-e dificil să fac un clasament al lor, dar n-ai cum să nu observi lipsa de principii, nepotismele, inexistența unor proiecte limpezi, în câțiva pași, lipsa de solidaritate ori solidaritatea în rău, parvenitismul, lingușeala, pila, habarnismul. Mai mult, ingerința politicului în zona culturii instituționale are efecte dezastruoase, întrucât calitatea și profesionalismul liderilor acestor instituții sunt ultimele criterii după care ei sunt numiți în funcție. Vezi cazul ICR-ului, care e, poate, cel mai dur și elocvent exemplu. În doi timpi și trei mișcări, Andrei Marga a defectat un mecanism care funcționa excelent, după ce a fost construit, în timp, cu eforturi, cu strategii coerente, cu o mulțime de rezultate excepționale, cuantificabile. Iată, nu e suficient să fii om de cultură ca să conduci eficient o instituție de cultură. Iar exemple de acest gen sunt cu duiumul, atât la nivel local, cât și la nivel național. Prin urmare, unui creator (mă gândesc aici și la oamenii din știință, din cercetare, nu doar la cei din lumea artei) îi este extrem de dificil să-și vadă doar de harul lui, de meseria lui. El trebuie să se și… învârtească dacă nu vrea să moară de foame și să-și valorifice produsele culturale. Suntem pe cont propriu atunci când creăm, dar, apoi, ceea ce creăm trebuie să intre în niște circuite, locale, naționale, internaționale. Or, deseori, aceste circuite sunt colmatate cu și de oameni care chiar cu fluidizarea lor ar trebui să se ocupe. Și o fac din incompetență. Ori din rea-credință.
Mă întrebi ce se poate schimba. Nu e o soluție nouă, dar cel mai la îndemână de făcut – și cu efecte imediate, cred – ar fi ca meritocrația să primeze. Mai exact, concursurile – atât cele pentru un loc de muncă, pentru funcții, cât și cele profesionale – să fie cinstite și să câștige cel mai bun. Dar asta rămâne un vis care se tot… verbalizează în România, dar degeaba. Poate că n-ar fi rău dacă ar organiza DNA-ul aceste concursuri, pare o instituție serioasă și extrem de activă…
C.P. O să îţi propun, ca deschidere pentru discuţia de la această întrebare, o paralelă politică: s-a spus, iarăşi repetat pînă la tocire, că, în materie de politică, de instituţii şi reflexe politice, se dărîmă foarte mult şi se construieşte prea puţin. Cred că, în politică, lucrurile nu stau chiar aşa: ca să construieşti ceva solid, ceva pe temelii solide, trebuie să dărîmi mult. Vezi ce se întîmplă în zona justiţiei care se intersectează cu cîmpul politic şi mai ales cu actorii care populează acest cîmp – ce zgomot public infernal a fost şi eu cred că e departe de a se diminua, atunci şi acum cînd se dărîmă reţele, cînd se distrug amiciții sudate după legi cvasi-mafiote (şi la stînga şi la dreapta – ca să nu ne pierdem echidistanţa!). Ei bine, mă tem că şi în cultură lucrurile tind să stea oarecum comparabile. Cu alte cuvinte, e probabil că avem încă mult de dărîmat. Sigur, în paralel şi ulterior operei de distrugere, e, sînt perfect de acord, şi de construit. Dar mai e şi de dărîmat. La ce crezi tu că trebuie să renunţăm? Cui – cărui tip de atitudine sau de instituţii culturale – avem datoria să ne opunem? Ce, pentru a avea o cultură decentă, cu ierarhii sănătoase, trebuie să refuzăm? Chiar cu fermitate uneori, cu – aşa cum se spune, adesea ipocrit – „scandal”?
R.Ş. Cred că e musai să nu ne mai abatem de la principii, de la bunul nostru simț, de la eludarea evidențele doar ca să facem pe placul șefilor, prietenilor, rudelor, amicilor, cunoscuților, colegilor etc. Trebuie să învățăm să spunem NU și STOP. Gradul nostru de compromis trebuie să scadă treptat, până la zero. E greu, e foarte dificil, dar ne-am putea molipsi unii de la alții, am face și noi ce face șeful nostru, prietenul nostru, ruda noastră, amicul nostru, cunoscutul nostru, colegul nostru. Am ofta și am replica, prin viu grai sau doar în gând: Îmi pare rău, dar asta nu o pot face, nu se cade, nu se cuvine, nu e legal, nu e corect, nu e moral. Poate că nu reușim din prima, nici din a doua, dar sigur vom avea succes dacă insistăm și vrem să schimbăm ceva în bine cu noi și în jurul nostru.
Dar mai e încă ceva important, să nu uit. Trebuie să fim reactivi la nedreptate, la ilegalitate, la minciuni flagrante, la tot ce ne revoltă. Nu e suficient să clocotim pe dinăuntru, ci e nevoie să dăm drumul la aburi și să scriem, apoi, cu degetul pe geamul aburit exact ce ne revoltă. Fiindcă scrisul rămâne!
