Despre onestitate. Un răspuns domnului Dorin Tudoran

“Accuracy is the twin brother of honesty; inaccuracy, of dishonesty.” (Hawthorne)

Reiau o discuție pe care am purtat-o pe facebook cu domnul Dorin Tudoran pe 21 ianuarie, și pe care domnia sa o menționează în ultima postare pe site sub titlul “Exerciții de onestitate”: http://www.dorintudoran.com/exercitii-de-onestitate/.
Remarc cu oarecare tristețe că nu reușim să vorbim aceeași limbă, sau că domnul Tudoran evită fondul principial al problemei premiului național de poezie aducând contraargumente menite să erodeze continuu credibilitatea și justețea protestului nostru. Adică a unei dorințe legitime de a ne întoarce la normalitate și la lucrurile făcute cu justețe, chiar și când e vorba de ceva atât de puțin important ca un premiu de poezie.
E clar că domnia sa nu e de acord cu noi, respect această opțiune. E clar însă și că, cel puțin în această poveste deja penibilă care ține de mățăraia lumii literare de la noi, spre deosebire de luările sale de poziție când e vorba de politică & societate, domnul Tudoran e părtinitor și continuă, de la distanță, o polemică pe care, de altfel, o poartă în termenii cei mai civilizați pe care ni-i putem imagina, lucru absolut admirabil dacă e să-l compar cu luările de poziție și recentul editorial din “România literară” ale domnului Manolescu. Nu încape nicio comparație aici.
Și totuși, câteva lămuriri mi se par necesare.
Am spus-o și o mai spun. Din punctul meu de vedere, nu e vorba de o luptă între generații. E ilogic. De obicei, un asemenea conflict se poartă între generația tânără și „generația părinților”. Or, aici e vorba mai degrabă de o contestare a practicilor greșite și nedemocratice (care au dus la blocaj instituțional, „vicii de procedură”, mandate nelimitate la USR și altele asemenea) ale domnului Manolescu. Problema nu se pune că scriitorii de după 2000 îi contestă pe 80-iști, majoritatea membrilor juriului botoșănean, dar mai ales domnul Manolescu, fac parte din generația bunicilor noștri. Al. Cistelecan și Ioan Holban sunt, ce-i drept, 80-iști, Mircea A. Diaconu e un scriitor cu doar 10-15 ani mai mare decât unii dintre noi. Hai să terminăm cu povestea asta cu generațiile, n-o crede nici naiba, din moment ce pentru noi sunt scriitori foarte importanți, pe care-i prețuim cum se cuvine, și Angela Marinescu, și Emil Brumaru și Șerban Foarță, și Vasile Vlad, și câțiva 80-iști și 90-iști excelenți ca Mureșan, Cărtărescu, Marta Petreu, Răzvan Petrescu, Ioan Es. Pop, O. Nimigean, Ionel Ciupureanu etc. Nu cred că e cazul să fim acuzați de gerontofobie sau de lipsa apetenței pentru literatura celor mai vârstnici decât noi. Aș vrea ca discuția asta să se încheie odată.
Domnul Tudoran insistă pe o frază din scrisoarea noastră deschisă care i-a atins, văd, foarte tare, și pe membrii juriului, și pe domnul Tudoran însuși: „e dificil pentru un critic să evalueze anvergura reală a unui poet din generații subsecvente lui”. Haideți să discutăm despre asta.
În momentul în care pentru G. Călinescu avangarda, suprarelismul, Max Blecher și o parte însemnată din modernismul românesc (poate exact aceea care rezistă până azi) nu făceau doi bani, ne putem pune o asemenea problemă?
Când Nicolae Manolescu dovedește prin toată activitatea sa din ultimele două decenii (inclusiv “Istoria” sa monumentală și rizibilă de acum 7 ani) că de tot atâta timp nu mai citește (nu numai pe scriitorii care au apărut între timp, dar nici măcar pe 80-iști, care între timp au scos cărți, și ce cărți, care, de-abia acestea, i-au impus definitiv) și nu consideră că scriitorii apăruți în ultimii 20 de ani ar face o para chioară, avem voie să ne exprimăm dubiile cu privire la expertiza sa actuală, în A.D. 2015?
Din moment ce domnul Mircea Martin se întreabă retoric dacă mai avem azi poeți de talia lui Doinaș și a ultimului Baltag (poeți dintre cei buni ai epocii lor, dar nicidecum aceia care au influențat decisiv poezia românească din ultimele decenii, cum sunt Mazilescu, M.Ivănescu, Angela Marinescu, Mariana Marin, sau Cristian Popescu), oare nu e just să chestionăm dacă, în raport cu generațiile care vin după el, un cititor, fie el și un critic de primă mână, mai are întotdeauna instrumentele, gustul, curiozitatea să primească acest influx de noutate și să-l interogheze critic din perspectiva strictei actualități, a momentului prezent?
Apoi, spune domnul Tudoran: „Titu Maiorescu era mai în vârstă cu zece ani decât Mihai Eminescu. În lumea de azi, zece ani de atunci ar cântări dublu. Totuși, parcă lui Maiorescu i-l datorăm pe Eminescu, nu?” Aici chiar nu văd nicio legătură cu discuția noastră, și nici cu mult blamata antipatie față de înaintași care ni se reproșează. Pur și simplu nu e în chestie. Din câte știu, Eminescu a murit la 39 de ani, Maiorescu avea pe atunci 49. A trăit încă aproape trei decenii, în care a fost academician, ministru de externe și prim-ministru. Sincer nu înțeleg ce legătură are această frază cu discuția noastră. Passons.
În continuare, domnul Tudoran se întreabă printr-un frumos și fals artificiu retoric: „Nu era oare mai potrivit să așteptăm întâi asemenea lămuriri, înainte de a șterge dușumelele cu membrii juriului, a căror “onestitate”, “conștiință profesională”, “demnitate” și “blazon”, iată, le declarăm acum intacte?” Chiar credeți, domnule Tudoran, că cineva ar fi dat satisfacție nedumeririlor și – hai să-i spunem pe nume – enervării noastre când am văzut cine a luat premiul, în dauna unor poeți pe care numai Nicolae Manolescu și familia Chifu nu îi consideră mai buni decât e premiantul? Oare am fi primit vreun răspuns scris, negru pe alb, de la domnii Martin, Cistelecan, Pop și Ungureanu dacă Florin Iaru și Radu Vancu nu forțau prin articolele lor, care au venit după „Modesta propunere” din „Observator cultural”, o lămurire? Cu siguranță nu ar fi zis nimeni nici “pâs”, nu s-ar fi făcut publice lucruri care ne-au ajutat să înțelegem frauda comisă de Nicolae Manolescu. Zilele, săptămânile ar fi trecut și toată lumea ar fi uitat o poveste neplăcută, nu am fi primit de la nimeni nici cea mai firavă explicație. Așa, ne-am dumirit despre ce e vorba, iar membrii juriului care au răspuns și-au mai spălat obrazul după jenanta premiere de la Botoșani.
Și încheie domnul Tudoran, la fel de politicos și de constructiv: „În concluzie, după atâtea zile de dezbateri furtunoase, ce ar trebui să ne intereseze mai mult: instituirea unor reguli de funcționare a nominalizărilor și jurizării care să evite, pe cât posibil omenește, săvârșirea de “erori strategice”, “vicii de procedură”, intrarea juriului în criză de “legitimitate procedurală” și “conflictele de interese” sau să i se retragă premiul lui Gabriel Chifu?”
Răspunsurile aici sunt, din punctul meu de vedere, simple și poate nu coincid cu ale unora dintre colegii mei alături de care am protestat în ultimele săptămâni. Le iau pe rând.
Sigur că ar trebui să ne intereseze instituirea unor reguli clare de nominalizare și jurizare. Dacă așa ceva e posibil la premiul pentru debut, unde totul e făcut simplu și clar (și nu prin telefon), de ce să nu se poată și la premiul Opera Omnia? Dar speranțele mele că așa ceva se va întâmpla sunt minuscule. Prin atitudinea sa, domnul Manolescu a dovedit că nu are un comportament democratic și că va face mai departe lucrurile cum îl taie capul, atât la Botoșani, cât și la Uniunea Scriitorilor, mastodont oricum muribund de mai bine de un deceniu. Că va continua, adică, să ia decizii de unul singur, lăsând să planeze suspiciuni și asupra colegilor săi, pe care va încerca (și va și reuși, cel puțin în cazul unora dintre ei) să-i manevreze cum vrea. Prin apelul la autoritate, prin “trafic de prestigiu” (nu insist, despre asta a scris Radu Vancu), prin așa-zise “vicii de procedură”, totul va rămâne la fel de năclăit, iar Manolescu își va impune liniștit premiantul, cum a făcut-o deja în 2013 cu N.Prelipceanu, iar în 2015 cu G.Chifu.
Nu, nu cred că domnului Chifu ar trebui să i se retragă premiul, și nici nu văd utilitatea gestului lui Radu Vancu de a-i cere acestuia să renunțe de unul singur la premiu. Probabil că domnul Chifu chiar crede că e un poet excelent și că avem noi ceva cu dânsul. În plus, de 15 zile tace ca un pește, așa că ce poți să-i ceri, bietul de el? E exemplul tipic de supus exemplar. Supus suspus, vorba lui Paul Cernat.
Îmi pare rău, tare rău că domnul Dorin Tudoran refuză să vadă pădurea din cauza copacilor.

P.S. Sper că domnul Tudoran a citit editorialul manolescian în care toți cei care protestăm suntem luați și săpuniți bine, ca niște ingrați și niște moluște ce suntem. Mi-aș dori să știu cam ce impresie i-a lăsat asta.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *